Sunt multe mămici care nu au blog (din păcate) dar care fac multe lucruri drăguţe cu şi pentru copiii lor şi e păcat că unele din ele stau ascunse şi nu apucăm niciodată să aflăm ce “comori” ascunse au ele prin casă. Una dintre aceste mămici e o prietenă dragă de-a mea pe care am fost s-o vizitez zilele astea şi am profitat de ocazie să fac nişte poze la unele din chestiile pe care le-a mai făcut. Am descoperit cu surprindere că e destul de talentată la desen şi că stă uneori şi ore întregi să picteze câte o chestie pentru cei mici.
Din categoria reciclaje:
Cartonul de pe spatele unei rame foto a devenit tablou cu Fulger pentru băiatul ei:
Partea din lemn a unui puzzle a devenit tablou cu Minnie şi Hello Kitty pentru fetiţa ei:
O cutie de pantofi a devenit tunel cu autostradă deasupra pentru trenuleţele şi maşinuţele fiului ei:
Din categoria decoraţiuni:
Lampa simplă, albă, din camera copiilor, e decorată cu amprentele mâinilor lor:
Pe fereastra care dă înspre munţi e o hartă a României făcută cu tehnica Window Color (una din ideile mele preferate):
Poate vă inspiră şi pe voi! 
) Ca femeie sunt, poate, mai blazată, mai circumspectă, mai cinică. Încă oscilez între atitudinea “luptă până la moarte” şi atitudinea “ducă-se toate naibii”, nu mă pot hotărî care mi se potriveşte mai bine. Încă mai încerc să mă conving că pot avea încredere în oameni chiar dacă unii nu s-au dovedit demni de încrederea mea. Încă mai cred că mi se pot întâmpla lucruri frumoase şi mereu voi privi în viitor cu speranţă. Încă mai am putere de muncă, sănătate, uneori chiar şi energie şi uneori, foarte rar, chiar şi calmul necesar de a face faţă unor situaţii care nu-s deloc generatoare de calm 
( Speram să mai treacă mult şi bine până să înceapă Eliza să aibă astfel de sentimente, dar se pare că momentul acela e acum: într-o conversaţie relaxată, Eliza tocmai mi-a mărturisit că e “îndrăgostită” de un anume băieţel. M-am oprit din ce făceam şi m-am aşezat jos lângă ea pe covor şi am întrebat-o dacă ştie ce înseamnă asta. Mi-a zis că înseamnă că o să se pupe şi o să danseze cu el. Şi că o să fie deghizată în mireasă. Mai că nu m-a luat cu ameţeli. A, şi a menţionat că are de gând să-i zică. Aici nu m-am mai putut abţine şi i-am zis că mai bine n-ar face-o şi că uneori e plăcut să fii îndrăgostit, dar alteori suferi din cauza asta pentru că obiectul îndrăgostelii tale nu îţi răspunde la sentimente. Nu ştiu dacă am făcut bine. Nu ştiu ce să-i zic. Bănuiam de mult că are o pasiune pentru respectivul băieţel că prea vorbea numai de el, se entuziasma în prezenţa lui, chicotea şi îşi cam dădea părul peste cap când îl vedea (o, Doamne!) dar am sperat că totuşi încă nu e cazul de prima îndrăgosteală. Vouă vi s-a întâmplat? Pe la ce vârstă? Şi cum aţi reacţionat? Şi, cel mai important, eu ce fac acum???? Ce îi spun Elizei ca s-o scutesc de prima ei dezamăgire din dragoste?
