Feeds:
Posts
Comments

Înainte de a scrie acest articol, am stat şi m-am gândit eu îndelung ce înseamnă „mămică de toată lauda”. Ca să scrii despre ceva, trebuie să ştii mai întâi despre ce scrii, nu? De lauda cui trebuie să fim şi, până la urmă, de ce trebuie să fim lăudate de cineva?  Şi, printre zeci de gânduri şi cugetări, am ajuns la concluzia că există o singură persoană a cărei laudă trebuie s-o căutăm, să ne-o dorim, s-o aşteptăm, s-o merităm: copilul din faţa noastră.

Când fetiţa mea zâmbeşte, ştiu că am făcut lucrurile cum trebuie. Când spune „mulţumesc, mami”, ştiu că strădaniile mele sunt răsplătite. Când e supărată şi vine la mine în braţe, ştiu că are încredere în mine. Nu sunt o mamă perfectă şi nu voi fi niciodată. De fapt, nici nu ştiu ce înseamnă să fii o mamă perfectă. La un moment dat spuneam că o mamă bună e cea care face ce e mai bine pentru copilul ei, în împrejurările date şi cu resursele pe care le are la îndemână. Cred că aş putea substitui sintagma „bună” cu „de toată lauda”, în acest context. O mămică de toată lauda se descurcă în orice context, improvizează, crează şi rezolvă. Oricare ar fi problema, această mămică o va rezolva într-un fel sau altul. Sau va delega pe altcineva s-o rezolve. După cum am spus, cu resursele pe care le are la îndemână, nu? Fie ele materiale sau umane!

Când sunt eu de toată lauda pentru Eliza? Când mă întrerup din orice fac ca să îi recitesc a mia oară cartea preferată. Când îmi spune „lasă, lasă” după ce a mâzgălit peretele cu creionul şi eu nu mă enervez. Când facem prăjituri împreună şi o las să amestece cu telul în aluat. Când îi cânt „un elefant se legăna pe o pânză de păianjen” şi sar peste câteva cifre şi ea mă corectează şi eu o iau de la capăt. Când îi gătesc paste chiar dacă n-am chef (mai ales atunci!). În micile şi marile momente ale vieţii noastre. Poate nu mereu, poate nu continuu. Important e ca la finalul zilei, când ne băgăm în pat una lângă alta (da, da, sunt adepta co-sleepingului) să ne iertăm una pe alta pentru greşelile făcute şi s-o luăm de la capăt a doua zi, căci fiecare nouă zi ne aduce ceva special, momente deosebite petrecute împreună.

Acest articol a fost scris la invitaţia Kinder Chocolate.

De data asta improvizăm în materie de tehnici, nu de reţete.

1. Cum să fierbi la aburi dacă nu ai aparat de fiert la aburi sau coşuri din alea şmechere chinezeşti: pui o oală cu apă pe foc, pui deasupra o sită sau o strecurătoare, pui legumele sau carnea în sită şi deasupra pui capacul oalei. Se mai pierde abur pe ici pe colo, dacă sita nu se potriveşte perfect dar nu contează. Eu am făcut brocoli aşa şi s-a fiert perfect în câteva minute.

2. Cum să faci ouă-ochiuri fierte în apă ca la englezi. Englezii au nişte chestii speciale din silicon în care pun ouăle şi ies perfecte. Eu, de fraieră ce am fost, nu mi-am luat, aşa că am testat cu o formă pentru brioşe. Au ieşit ok, însă trebuie pus capacul la un moment dat, altfel rămân crude la mijloc. Puneţi puţină apă ca să nu se răstoarne oul. Prima oară mi-au ieşit tari ouăle, dar a doua oară am pus capacul mai repede şi au ieşit mai moi.

Voi ce improvizaţii faceţi în bucătărie?

Am primit această carte de la editura Polirom, împreună cu încă una şi recunosc că am fost reticentă s-o citesc. Deja fac alergie la sintagma “părintele perfect” şi la felul în care a devenit aproape o replică de marketing. După ce m-am încumetat s-o deschid am văzut că titlul original e “the brilliant parent”. Ei, brilliant e altă poveste, înseamnă un fel de inteligent combinat cu strălucit, însă nu chiar perfect.

Am citit cartea destul de repede, se citeşte uşor, are un limbaj accesibil şi e o lectură plăcută. Nu e un manual de educaţie parentală, ci mai degrabă o carte de sugestii şi sfaturi. Ce mi-a atras cel mai mult atenţia în această carte sunt exerciţiile prin care părinţii sunt puşi să se uite mai întâi în interiorul lor şi apoi în jurul lor. Cred că ne-ar prinde bine tuturor momente din acestea de introspecţie mai dese şi mai lungi :-)

Abordarea cărţii e destul de orientată pe copil (cum să-ţi asculţi copilul, cum să adresezi întrebările corecte, oferă câteva tehnici de rezolvare a unor conflicte) aşa că o recomand, mai ales că e destul de ieftină faţă de alte cărţi de parenting – 22,95 de lei pe site-ul Polirom.

Mai mult decât atât, vă recomand editura Polirom pentru că am observat în ultima vreme că scoate multe cărţi de psihologia copilului – au multe titluri şi cu siguranţă veţi găsi acolo unul care să vă placă şi la un preţ decent faţă de ofertele altor edituri. În plus, am văzut câteva cărţi scrise sau coordonate de autori români, aşa că merită să le dăm şi lor o şansă, să vedem în ce direcţie evoluează educaţia parentală în România.

O carte care e pe lista mea de achiziţii este Familia şi rolul ei în educaţia copilului, pentru că după ce am primit reacţii atât de variate (unele chiar extremiste) la articolul Dezbatere pe tema conceptului de familie, sunt foarte curioasă să văd ce spune un psiholog despre asta.

Am găsit întâmplător acest pate pe rafturile unui hipermarket, scria mare “natural” pe el şi am luat borcanul să citesc ingredientele ca să mă amuz. Am rămas surprinsă, totuşi, că lista ingredientelor era destul de redusă şi nu conţinea nimic care să semene cu un compus din cartea de chimie.

Iată ce scrie pe etichetă: Pate de gâscă. Produs sterilizat. Ingrediente: ficat de gâscă (40%), grăsime de gâscă, carne de gâscă, apă, sare iodată, ceapă, zahăr, condimente (nu spune de care!!!), extract de ţelină, extract de drojdie, grăsime vegetală nehidrogenată. Recomandăm a se consuma în termen de 24 de ore de la deschidere.

Pate-ul costă în jur de 6 lei şi ceva, l-am luat din Cora, şi mai erau de porc şi de pui. Deasupra are un fel de pojghiţă maronie care cica e normală pentru un produs natural. E destul de gustos, poate nu la fel de cremos ca ăla obişnuit, însă se întinde bine. Pentru cei cărora le place pateul e o ocazie bună să mai încerce şi altceva.

Şi o poză cu eticheta:

Pozna lui Jackie

De când nu v-am mai prezentat o carte nouă? Hm, cred că de multă vreme! Cartea de azi e una care mie mi-a displăcut din prima, însă Eliza a făcut aşa o pasiune pentru ea, încât, vrând-nevrând, i-o citesc în fiecare seară. Se numeşte Pozna lui Jackie de la editura Cartea Copiilor. Cred că am antipatizat-o pentru că mă aşteptam să fie o povestioară cu tâlc, cu morală, cu cap şi coadă, din care copilul să înveţe ceva şi am fost dezamăgită în aceste aşteptări: Jackie nu munceşte deloc la plăcintă, trage mâţa de coadă, se joacă, distruge plăcinta, se chinuie ea s-o vândă şi nu reuşeşte şi, la final, nu învaţă nimic din asta. Decât poate că poţi face ce vrei că până la urmă te salvează cei care te iubesc. Să zicem. Sau poate asta o fi fost morala: cineva e mereu acolo să te salveze, oricâte boacăne ai face. Nu ştiu ce să zic. Iar ultimele două pagini par aruncate doar ca să îndeplinească planul editorial: primirea acelui cadou de la final nu are nicio legătură cu activitatea anterioară. Cu toate astea eu mă bucur, într-un fel,  că e băgat pentru că pe ultima pagină ursuleţii se culcă ghemuiţi în pătură şi eu am ocazia să îi spun Elizei să se bage repede în pat şi să spună noapte bună.

Concluzia: cartea e haioasă, Eliza o adoră. Şi ştiu o mulţime de alţi copii care o adoră. M-a scăpat de citit Omida mâncăcioasă de două-trei ori pe seară. Părerea mea în cazul de faţă e absolut irelevantă. Cărţile de copii nu trebuie să fie toate cu morală. Copiii fac pozne şi nu învaţă mereu câte ceva din ele. Cărţile pentru copii au ilustraţii frumoase pe baza cărora trebuie să mai clădeşti încă o poveste pe care trebuie să o repeţi cu exactitate în fiecare seară. Eliza e mega-haioasă când spune “gechi” (la jackie). Cartea e la reducere, la doar 8 lei şi merită banii.  La orice comandă aveţi şi o carte cadou (luna asta e o carte cu Miffy). Am comandat şi prima carte, Şcoala urşilor, în două exemplare, şi Pozna lui Jackie încă într-un exemplar, să le dau cadou finei mele. Transportul în Bucureşti la Cartea Copiilor e doar 9 lei, prin curier. În ţară e tot 9 lei, dar prin poştă. Nu daţi banii pe prostii, luaţi cărticele la copii! :-) Pam, pam!

“Familia este celula de bază a societăţii”. Stăteam şi mă gândeam unde naiba am auzit eu fraza asta şi ce-o fi însemnând. Mi-am dat seama până la urmă, însă nu-i înţeleg sensul. Individul este celula de bază a societăţii, familia e un soi de organism multicelular care se formează dintr-o încrengătură de celule. Uneori încrengătura asta e mai “normală”, alteori mai “anormală”. Am pus cuvintele în ghilimele pentru că normal şi anormal sunt doar cuvinte în dicţionar şi au înţelesuri diferite pentru fiecare dintre noi.

De la ce a pornit analiza asta? Citeam ieri într-o carte scrisă de un celebru psihiatru de copii, autoare a multor cărţi de puericultură şi educaţie parentală, că “una dintre funcţiunile şcolii ar fi aceea de a ajuta copiii să înţeleagă vocabularul privitor la legăturile de rudenie”, că “diversitatea situaţiilor familiale … poate deveni temă de reflecţie, intrând în circuitul cunoştinţelor generale, ilustrate prin texte literare” şi mă gândeam că aşa ceva e atât de departe de ce ar putea oferi şcolile româneşti, că ar putea foarte bine să predea fizică cuantică elevilor de clasa a doua, decât informaţii valoroase din societatea în care trăim.

Ce înseamnă diversitatea situaţiilor familiale? În opinia mea, înseamnă următoarele:

- familie completă (mamă, tată, copil/copii)
- familie monoparentală (mamă singură, tată singur)
- familie descompusă (părinţi divorţaţi sau văduvi)
- familie cu copil/copii adoptaţi sau luaţi în plasament
- familie formată din bunici şi copii, cu părinţii inexistenţi în viaţa copilului sau decedaţi
- familie cu unul din părinţi plecat la muncă în străinătate
- familie cu părinte/părinţi cu handicap
- familie formată din două mame şi doi taţi (cuplurile homosexuale)
- familie formată din părinţi de etnii/rase diferite

Probabil ar mai fi situaţii, dar nu-mi vin acum în minte. Cert este că eu cred că dacă li s-ar preda copiilor aceste lucruri de mici (autoarea respectivă sugerează de la şase ani) ar fi mai puţini copii traumatizaţi şi mai mulţi copii toleranţi. Sunt o mulţime de copii care suferă pentru au părinţi despărţiţi, nu-şi cunosc tatăl, mama/tatăl e la muncă în Spania şi nu mai dă pe acasă cu anii, unul din părinţi are un handicap (ştiu eu pe cineva cu părinţi surdo-muţi, o fată perfect normală de care râdeau copiii pentru că părinţii ei foloseau limbajul semnelor) şi copilul se ruşinează sau încearcă să ascundă acest fapt. Am menţionat familia formată din cuplu homosexual pentru că în alte ţări e cazul, la noi nu, dar oare nu ar trebui să le spunem că există? Am citit recent că CNA-ul american (cum s-o fi numind la ei) a interzis câteva episoade din seriale animate foarte apreciate de copii (gen Bob the Builder sau Dora the Explorer) pentru că producătorii au îndrăznit să prezinte într-un episod o familie formată din două mămici. Indiferent care e părerea noastră despre asta, nu cred că e indicat să ascundem sub preş lucrurile astea. Numai lipsa de informare poate fi mai rea decât informarea în sine.

Prin urmare vă invit la o dezbatere: consideraţi că o astfel de educaţie socială ar trebui introdusă în şcoli? Dacă da, de la ce vârstă şi în ce mod? Dacă nu, de ce nu? Ce faceţi voi în familie pentru a vă informa copilul cu privire la aceste aspecte? Cum le transmiteţi ideea de toleranţă? Cât de toleranţi sunteţi voi, la rândul vostru?

La cumpărături

Începând de azi vom avea o dată pe săptămână, lunea, o nouă categorie: la cumpărături. Aici vă voi prezenta (atenţie, nu recomanda!) un produs pe care l-am cumpărat eu şi care mi s-a părut nou/la ofertă/interesant/util etc. În funcţie de produs, vă voi spune ce conţine, cum arată şi dacă sunt mulţumită de el şi voi aştepta părerile voastre, mai ales la produsele alimentare unde avem de dezbătut eticheta. Nu vor intra în această categorie DECÂT produse pe care am dat banii şi pe care le-am cumpărat din proprie iniţiativă, nu vor fi articole sponsorizate. De altfel, începând din acest an, fiecare articol sponsorizat sau review scris la cerere va avea în partea de jos menţionat cu roşu acest lucru.

Astăzi vă prezint crema de lapte DeLatte. Am comandat înainte de Crăciun profitând de oferta cumperi 5 şi primeşti 12. M-am combinat cu o prietenă, am împărţit şi costurile de expediere prin curier şi am plătit doar 35 de lei fiecare pe 6 cutii de lapte. Acum oferta e şi mai tare: cumperi 5 şi primeşti 12 şi ai şi transport gratuit până pe 20.01.2012! Am o mulţime de reţete cu lapte condensat pe care vreau să le încerc, am încercat deja îngheţata de banane şi Elizei i-a plăcut foarte mult, a ieşit cremoasă şi savuroasă, cum îi stă bine unei îngheţate.  Următoarea pe listă este Vis de iarnă a lui Adi Hădean pe care voiam s-o fac pentru Revelion, însă după cum ştiţi, m-am îmbolnăvit şi nu am voie dulciuri o perioadă. Voi ştiţi ce este laptele condensat? Aţi testat vreo reţetă?

P.S. Am văzut pe diverse site-uri că lumea se plânge că este scump laptele condensat, însă eu nu sunt de acord. În Anglia o cutie de lapte condensat cu acelaşi gramaj era 2 lire (am dovada acasă!). Aici e 9,3 lei (aproape acelaşi preţ), iar la ofertă luaţi cutia cu 3,8 lei. Dacă nici ăsta nu e preţ bun, atunci nu mai ştiu ce să zic!

Planuri pentru 2012

Unii m-au întrebat pe unde umblu şi de ce nu mai scriu pe blog :-) şi alţii m-au întrebat ce surprize pregătesc. Pentru ambele categorii, iată câteva răspunsuri:

Sfârşitul lui 2010 şi tot 2011 a fost o perioadă grozavă pentru mine şi blogul meu. Nu vreau să vorbesc de statistici aici (care, pentru cei foarte foarte curioşi sunt mai mari decât ale unor bloggeri foarte cunoscuţi care şi le-au lipit in frunte luna asta) ci de oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut, fie ei cititori, sponsori sau colaboratori. M-am străduit să ies mult în offline şi cred că am reuşit într-o măsură destul de mare, am filmat două emisiuni superbe la Protv, am fost la Women on Web, am fost la multe alte evenimente în care am făcut, aşa cum îi stă bine unui om din social media, networking :-) M-am rebranduit, am banner personalizat mulţumită Alinei, am cărţi de vizită, am sponsori permanenţi.

În prezent, sunt foarte ocupată. Pe de o parte cu serviciul, pe de alta cu traducerile, şi peste amândouă, cu sănătatea. Mă strădui să menţin linia de postare, însă ştiu că şi cititorii mei se odihnesc, aşa că e posibil să mă vedeţi mai rar pe aici, cel puţin în luna ianuarie.

În 2012 vreau să merg mai mult pe tendinţa de a ieşi în offline, dar şi să am multe noutăţi pe blog. Desigur, vor rămâne la putere articolele cu idei creative (doar se apropie luna martie, nu?), prezentările de cărţi, reţetele, însă vom avea şi rubrici noi, rubrici de grădinărit, articole care vor trezi lumea din amorţeală şi vor încinge tastaturile comentând (promit să nu mă mai feresc de ele), aşa cum a fost cel cu vegetarienii şi, sper eu, proiecte pe partea de responsabilitate socială. În acest sens, vreau să mă implic mai mult în proiecte caritabile. Ştiţi deja că susţin cauza lui Bibi, în ajutorul lui a sărit o mare companie importatoare de produse de puericultură care va contracta banner şi articole la mine pe blog în schimbul unor donaţii. Prin urmare, s-ar putea să vedeţi articole mai publicitare decât am avut până acum, însă ele sunt pentru o cauză nobilă.  (Sper să fie totul ok şi să nu poarte ghinion faptul că am anunţat dinainte!). Iar dacă veţi face alegerea să cumpăraţi acel produs sau altul din gama lor, veţi şti că o faceţi într-un scop bun. Tot în ajutorul lui Bibi, vom avea şi o vânzare pe blog, aşa că staţi pe aproape, poate găsiţi ceva interesant de cumpărat.

Ce îmi mai propun, dar nu ştiu dacă sau în ce măsură voi reuşi:

- să avem tutoriale de idei creative de la artizani cunoscuţi în lumea blogosferică
- să fac câteva mini-seriale care se vor numi [Ţara] culinară, şi am pus cuvântul ţara între paranteze pătrate pentru că ele se vor numi în funcţie de ţara respectivă. Primul serial va fi Anglia culinară, iar apoi, în funcţie de timpul meu şi al prietenilor mei, vor urma şi altele.
- să organizez un atelier creativ în care să îi cunosc pe cititorii mei faţă în faţă
- să continui seria provocărilor de vineri, dacă vor fi doritori
- să promovez lectura în rândul copiilor, aşa că s-ar putea să avem concursuri cu premii în cărţi pentru copii (aici depind mult de sponsori, aşa că nu ştiu sigur)
- să continui seria articolelor de educaţie parentală prin prezentarea unor cărţi noi din domeniu (deja am trei care îşi aşteaptă rândul).

Însă depind foarte mult şi de voi, contează mult şi ce vreţi voi să vedeţi pe blog. Prin urmare mă invit la un sondaj informal: voi ce vă doriţi să vedeţi/citiţi în 2012 pe blogul meu?

Aş vrea să stabilim clar de la început că această postare nu este un atac la adresa persoanelor care au adoptat o dietă crud-vegană sau vegetariană. Îi admir foarte mult pe aceşti oameni pentru că au o trăsătură de caracter care mie îmi lipseşte cu desăvârşire: sunt foarte puternici. Au tăria să renunţe la aşa-zisele tentaţii (friptură, dulciuri etc), să se confrunte cu restul lumii care îi judecă, să dea argumente etc. Eu n-aş putea, cred că mi s-ar face lehamite. Şi în plus, sunt extrem de pofticioasă, iar organismul meu funcţionează la putere maximă doar dacă primeşte echilibrat alimente din toată piramida alimentară. Dacă nu mănânc lactate sau carne câteva zile, deja intru pe stand-by, sunt foarte ameţită, nu mă pot concentra, sunt somnolentă şi mi-e foame non-stop. Dar nu despre mine e vorba aici. La polul opus se află şi un lucru pe care nu-l admir deloc la unii dintre aceşti oameni: în timp, devin ca o sectă şi încearcă să te convingă că modul lor e unicul mod şi că ce faci tu e rău, rău, rău şi te va omorî (ceva gen “vei arde în focurile iadului, dacă nu crezi în Dumnezeul nostru”). În acest scop folosesc unele argumente, care de care mai fanteziste. Unele sunt pertinente, altele nu par deloc pertinente. Ce vreau să înşir mai jos sunt argumentele care pe mine nu mă conving.

1. Omul este, în esenţă, un erbivor.

Greşit. Omul primitiv era carnivor, bine mersi, la început mânca animalul crud şi apoi, după apariţia focului, a inventat friptura. Nu cred că omul primitiv era atât de fraier încât să mănânce diverse rădăcini şi fructe fără să ştie dacă sunt otrăvitoare sau nu. Şi la fel replica: dacă ai fi lăsat singur în junglă, ai consuma ceva cules, nu ceva ucis, la mine nu merge. Nu sunt o foarte bună cunoscătoare de botanică, aşa că eu aş ucide ceva sau aş pescui un peşte şi aş mânca, chiar şi crud (deşi să zicem că ştiu, totuşi să fac foc) decât să mor în chinuri groaznice mâncând un fruct otrăvitor. În plus, popoarele primitive erau migratoare, iar singura hrană care migra cu ei era cea de origine animală. Nu cultivau şi nu cred că se încumetau să consume orice chestie găsită peste tot. Să nu uităm că în Evul Mediu roşiile erau considerate otrăvitoare şi abia după o mare foamete, oamenii s-au încumetat să le mănânce. Simţul care a dominat mereu omul a fost cel de conservare.

2. De secole, oamenii mănâncă dietă crud-vegană.

Greşit. În antichitate şi evul mediu, se considera că mâncarea crudă putrezeşte în stomac la fel cum putrezeşte la gunoi, aşa că nobilimea mânca numai mâncare gătită (o prostie, evident, dar aşa sunt şi multe alte concepţii din vremea aia). Numai săracii mâncau legumele crude. Dieta bazată pe vegetale crude este de natură mai recentă şi este o dietă învăţată, nu instinctuală.

3. Lactatele ne fac rău. Ele sunt introduse în alimentaţia omenirii doar de câteva secole.

Greşit iarăşi. Doar de la daci încoace dacă ne orientăm şi ştim că mâncăm lactate de peste două mii de ani. Brânză e un cuvânt de origine dacă. Mi se pare logic ca omul primitiv mort de foame să vadă că viţelul suge de la ţâţa vacii şi să încerce să extragă acel lichid să vadă dacă supravieţuieşte şi el cu aşa ceva. Şi la fel de logic mi se pare ca laptele să se fi brânzit în ulcică şi astfel să descopere derivatele. Probabil din curiozitate o fi încercat şi ouăle şi a descoperit că sunt comestibile. Omul funcţionează cu lactate de mii de ani, refuz să cred că tocmai acum lactatele dau cancer.  Poate că supra-procesarea lactatelor dă cancer, dar nu lactatele în sine.

4. A ucide un animal pentru hrană e crimă.  Nu sunt de acord. Aşa funcţionează natura, ăsta e lanţul trofic. Tigrii ucid pentru hrană, vulturii ucid pentru hrană, pisicile ucid pentru hrană. Deci nu-mi spuneţi voi mie că suntem singurii ucigaşi de animale de pe planetă. Indiferent că animalele au sau n-au o conştiinţă, aşa e construită natura. A, că tu nu suporţi să fie omorât un animal, da, sunt de acord, dar nu generaliza la toată omenirea.

5. Mă simt mai bine, sunt mai energic, mai plin de viaţă cu dieta vegană. Foarte bine, bravo ţie. Nu înseamnă că şi organismul meu va funcţiona la fel. Din fericire, oamenii sunt diferiţi şi fiecare îşi cunoaşte (sau ar trebui să-şi cunoască) propriul organism şi să ştie mai bine cu ce funcţionează.

6. Te-ai îmbolnăvit, ai cancer, ai nu ştiu ce boală, gata, e de la alimentaţie. Mersi, dacă tot m-am îmbolnăvit, nu mă ajută să-mi scoţi ochii cu argumente de acest gen. Cele mai multe boli sunt genetice sau au alte cauze. Gastrita e o boala care ţine de alimentaţie, colecistita, hepatita, ulcerul,  problemele cu inima în anumite cazuri, dar nu cancerul la sân sau tumoarea pe creier.

7. Dacă nu mănânc eu carne, vor fi mai puţine animale omorâte, mai puţin pui crescuţi în baterii, mai puţine vaci îndopate cu hormoni. Hm, nu. Asemenea practici trebuie contracarate altfel, nu stând comod în fotoliul tău de acasă şi ronţăind chipsuri din dovleac.

8. Argumente religioase. Aici e o întreagă poveste. Există versete în Biblie în care Dumnezeu încurajează consumul de fructe, legume, cereale (“Şi Dumnezeu a zis: Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.” – Geneza 1:29) dar există şi versete în care Dumnezeu stabileşte clar care animale pot fi mâncate şi care nu. Şi există şi o mulţime de sfaturi în învăţăturile apostolilor despre ce putem mânca şi ce nu. (Nu găsesc exact versetul despre animalele curate şi cele murdare, dacă îl găsiţi voi, vă rog să mi-l spuneţi şi mie)

Alte două versete care îmi plac:

Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om (Matei 15:11, şi se referea la cuvinte şi fapte, nu la alte prostii)

Cine mănâncă să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă (Romani 14:3)

În concluzie, trăiţi şi lăsaţi-i şi pe alţii să trăiască. Fiecare face propriile alegeri şi nu trebuie să ne facem un stindard din a-i converti pe alţii.

Acest articol reprezintă părerea mea personală coroborată cu câteva chestii pe care le-am reţinut de prin manualele de istorie. Dacă simţiţi nevoia să mă contraziceţi, vă rog să păstraţi un ton decent, altfel comentariul va fi şters.

Încă din vară, de când mi-am comandat de pe un site o tavă super şmecheră de făcut căsuţă de turtă dulce, am spus că anul acesta voi face cea mai grozavă căsuţă de turtă dulce din lume. Însă cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, n-am mai pus tava la treabă şi am ales varianta kitului pentru căsuţă de turtă dulce de la Ikea, kit despre care am aflat de la Ada.

Kitul a fost ieftin, parca 13 lei şi conţinea patru pereţi, două plăci pentru acoperiş şi patru bucăţele mici pentru horn. Din precauţie (şi bine am făcut), am cumpărat două seturi. Tot din precauţie, am cumpărat din Anglia o glazură royal icing gata făcut la tub, cu vârf special pentru şpriţat (de ce nu se găsesc şi la noi? :-( ) care şi-a făcut treaba excelent. Adică şi-ar fi făcut-o dacă citeam instrucţiunile să văd exact cum se lipesc pereţii. Am sfârşit până la urmă prin a folosi o cantitate dublă de glazură pentru că prima dată am pus “tencuiala” aiurea. Evident am stricat şi câţiva pereţi pentru că am apăsat prea tare pe ei şi am desfăcut repede şi al doilea set. Hornul n-a mai ajuns pe casă pentru că nu am potrivit părţile acoperişului în unghiul potrivit. Eliza s-a distrat copios pe seama mea pe tot procesul (mai ales când mai stricam câte un perete) şi a ronţăit la bombonelele decorative. Nu mi-a dat prin cap sa decorez cu creioanele cu glazură (gen dr Oetker, numai că aveam şi unele sclipicioase aduse de la Londra), aşa că m-am limitat la jeleuri floricele şi Skittles. Şi un bănuţ de ciocolată trântit foarte aiurea.

Căsuţa de la Ikea se mai lipeşte, chipurile, şi cu zahăr ars (caramel), însă nu am încercat o asemenea aventură. A încercat-o Ada, în schimb, şi eu am învăţat din experienţă că e bine să-i asculţi pe cei mai înţelepţi decât tine :-D (experienţa Adei aici, e un articol haios rău, să-l citiţi)

Promit solemn că anul viitor voi face o căsuţă de turtă dulce adevărată (şi turta şi căsuţa, deşi aia de la ikea mirosea frumos şi era şi delicioasă, aşa cum, de altfel, sunt toate lucrurile din magazinul suedez de la Ikea) şi îmi voi folosi tava mea şmecheră ca s-o fac. Dacă nu o s-o fac, promit că dăruiesc tava celui mai activ cititor al blogului în 2012, care va fi, poate mai harnic decât mine. Asta dacă nu-mi cumpăr înainte o tavă pentru căsuţă de turtă dulce 3-D cum am văzut într-un magazin din Londra (la John Lewis, secţiunea cooking).

A mea arată aşa, cu menţiunea că e faţă-verso, nu sunt două tăvi. Pe site-ul oficial Wilton găsiţi mai multe detalii, eu am cumpărat-o de pe un site autohton.

Aia din magazinul londonez arăta aşa (poză proastă din cauza luminii din magazin):

Deci, vă invit la o discuţie despre căsuţele de turtă dulce, aţi făcut? Clasică, Ikea, altfel? Cu ce aţi decorat-o, ce reţetă aţi folosit şi alte idei trebuincioase pe care să le adun să îmi iasă şi mie o vilă de turtă dulce anul viitor :-)

Aici şi aici două idei geniale despre cum să folosiţi setul pentru căsuţă de turtă dulce de la Ikea, de la oameni mult mai răbdători decât mine :-D

Older Posts »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 234 other followers