Feeds:
Posts
Comments

Archive for March, 2011

N-am mai publicat de mult o idee de activitate de realizat cu copiii şi acuşica încep activităţile de Paşte, dar între timp ce spuneţi de ceva amuzant şi rapid de făcut care să-i încânte pe cei mici?

Copiii adoră zgomotul. Cred că e o afirmaţie dovedită ştiinţific. Orice lucruşor, oricât de mic, devine o potenţială sursă de zgomot, uneori spre disperarea, alteori spre încântarea părinţilor. Mai mult decât orice, le place să zdrăngăne, să bocăne, să izbească, să trântească, să zornăie, să tropăie, să facă orice pentru a zdruncina pacea din jur. Dacă tot sunt atât de pasionaţi de zgomot, de ce să nu creaţi împreună surse mai armonioase de zgomot? Nu cred că există copil să nu aibă un instrument muzical de jucărie, dar ce-ar fi, în loc să le cumpăraţi, să creaţi unele împreună cu copilul? Joaca şi plăcerea vor fi cu atât mai mari, mai ales că se fac extrem de uşor.

M-am inspirat de pe un site deosebit care se numeşte Mini Eco unde sunt o mulţime de idei deosebite pentru copii din materiale care se găsesc la îndemâna oricui.

Pentru chitară aveţi nevoie de o cutie solidă de carton (cei de la Nemira au nişte cutii perfecte pentru asta, aşa că dacă aţi comandat vreodată cărţi de la ei, ar trebui să aveţi o cutie potrivită), un dreptunghi de carton suplimentar, nişte lipici, şase elastice subţiri (din acelea pentru bani), 12 piuneze „crăcănate” (split pins în engleză, vedeţi în poza de mai jos cum arată) şi un cutter foarte bun. Se taie un cerc în capacul cutiei. Dreptunghiul de carton se îndoaie ca în imagine şi se lipeşte pe capacul cutiei, mai sus de cercul decupat. Elasticele se taie şi se întind dintr-o parte în alta a cutiei, peste puntea făcută din carton şi se fixează cu piunezele. Faceţi câte un nod la elastice ca să rămână bine fixate în piuneze. Pentru notele mai înalte, elasticele trebuie întinse cât mai tare şi pentru notele mai joase, trebuie întinse mai puţin. Veţi fi surprinşi de cât de muzicală este această chitară improvizată.

Pentru tobe aveţi nevoie de cutii de conserve, baloane, elastice pentru bani. Când desfaceţi conservele, aveţi grijă să îndepărtaţi bine marginea tăioasă. Le spălaţi şi le lăsaţi să se usuce bine. Tăiaţi gura baloanelor şi fixaţi-le pe gura conservelor. Prindeţi cu elastice. Cu cât mai bine sunt întinse baloanele, cu atât sunetul e mai bun. Alternativ, puteţi pune boabe de orez în cutii pentru a le folosi pe post de maracas.

Pentru instrumentul cu clopoţei aveţi nevoie de un sul de carton de la folie de plastic sau folie de aluminiu (de la hârtie igienică sau şervete de bucătărie este prea subţire), clopoţei, aţă de croşetat şi ac gros. Prindeţi clopoţeii în partea de sus a tubului ajutându-vă de aţă şi ac. Cu cât mai mulţi clopoţei, cu atât e mai mare distracţia. Clopoţeii se găsesc de cumpărat în magazinele de hobby, eu i-am reciclat pe ai mei de pe nişte coarne de ren rămase de la Crăciun.

 

 

Read Full Post »

Cartea cu TT de Aniela Tănase e lansată de ceva vreme, chiar de la ultimul Gaudeamus, dar eu nu am reuşit s-o cumpăr decât acum şi îmi pare rău, sinceră să fiu. Îmi pare rău că am aşteptat atât pentru că este mi-nu-na-tă! Mai am cărţi româneşti pentru copii, unele bune, altele mai puţin bune, dar aceasta este excelentă. Trebuie sa recunosc că se cunoaşte că Aniela locuieşte în SUA unde are acces la sute şi mii de cărţi pentru copii de o calitate net superioară la ce se publică la noi pentru că aceste cărticele cu TT sunt făcute clar la standardele de acolo.

Te-duc-te-aduc (Clickety-Clack), prima din seria cu TT  este o carte bilingvă, cu 8 pagini cartonate plus coperţile – perfecte pentru mânuţele cotropitoare şi nerăbdătoare ale celor mici. Eu am o grămadă de cărţi în care a intrat Eliza şi le-a cam făcut ferfeniţă, însă acesteia n-are ce-i face, cel mult s-o mâzgălească dacă mai pune mâna pe pixul meu din geantă. Are o povestioară simpluţă, cu început şi sfârşit şi, mai ales, cu sens. Este educaţională, copilul învaţă câteva forme de relief, culorile, câteva cuvinte în engleză şi multe alte cuvinte dacă suntem dispuşi să ţesem noi poveşti pe marginea ilustraţiilor. Şi aici e aici: ilustraţiile sunt extraordinare! Nu sunt desene sau schiţe, ci arată ca nişte proiecte făcute de copii, cu tot felul de detalii mărunte. Nu ştiu cum să explic, aşa că o să pun un scan al unei pagini, ca să vedeţi. Pe mine m-a impresionat enorm şi e lucrul care îmi place cel mai mult la carte. Un alt lucru care îmi place mult e macheta din carton a trenuleţului pe care îl puteţi asambla împreună cu copilul, cu menţiunea că lipsesc trei fante în care să bagi “urechiuşele” din carton la locomotivă, dar se asamblează bine şi aşa.

Cartea are de toate: este educativă, are o activitate pe care o puteţi realiza cu copilul, are un impact vizual deosebit şi un text adecvat vârstei copilului (apropo de text adecvat, am cumpărat un cd cu muzică pentru copii şi într-unul din cântecele apare versul “căţeluşul nero s-a spălat la fund cu dero”. Vouă vi se pare normal aşa ceva pe un cd care cică mai e şi avizat de ministerul învăţământului?). Nota zece cu felicitări, o s-o iau şi pe cealaltă, TT la oraş, şi apoi şi pe celelalte două care sunt preconizate să apară (TT la ţară şi Anotimpurile lui TT), mai ales că sunt ieftine pentru o carte pentru copii cartonată şi full color – costă doar 16 lei în librării şi 11 lei pe librărie.net.

Eliza mea e înnebunită după trenuri, plăcerea ei cea mai mare e să meargă cu trenul, fie cel adevărat, fie trenuleţele de prin parcurile de distracţii. Pentru că nu ştiam că răspunsul copilăresc la “cum face trenul” este “te-duc-te-aduc” (am auzit asta pentru prima oară la o prietenă acasă), noi am învăţat-o că trenul face “uu-uu”. Când intrăm la metrou, aude tot peronul “uu-uu-l”  Elizei când intră trenul în staţie, aşa că această carte este perfectă pentru ea.

Aniela este şi autoarea site-ului Activităţi Copii, al cărui banner probabil l-aţi observat la mine pe blog în ultima vreme şi care organizează în prezent concursul “Trenuleţul meu“. Dacă vă plac trenuleţele, vă invit să intraţi pe site, să citiţi regulile şi să participaţi. Cred că o să pregătesc si eu un trenuleţ deosebit (în afara concursului) ca să vă dau o sursă de inspiraţie :-)

Şi nu pot să nu vă arăt trenuleţul deosebit creat de Mihaela, ador, ador căciuliţa asta! Nu vi se pare că trenuleţul ei seamănă foarte bine cu TT?

Read Full Post »

Nu pot spune că mă dau în vânt după dulciurile cu banane dar am încercat câteva ca să văd cum ies sau să consum bananele care s-au copt prea tare: am făcut chec cu banane (bunicel, recomandat pentru copii), fursecuri cu banane (bunicele, recomandate pentru copii) şi brioşe cu banane (foarte bune, recomandate pentru copii). Aceste brioşe au fost excelente, sunt uşor de făcut şi vor fi devorate imediat.

Ingrediente: o cană şi un sfert de făină, 1 lingură de praf de copt, jumătate de cană de lapte, 1 linguriţă de scorţişoară, jumătate de cană de zahăr brun, 1 ou, o lingură de unt topit, jumătate de linguriţă de esenţă de vanilie, o banană coaptă.

Preîncălziţi cuptorul la 180 grade Celsius. Amestecaţi într-un castron ingredientele uscate (făina, praful de copt, scorţişoara, zahărul brun). Pasaţi banana cu blenderul sau cu o furculiţă, adăugaţi untul topit, esenţa de vanilie, laptele şi oul şi bateţi bine cu mixerul. Turnaţi compoziţia lichidă peste amestecul de făină şi omogenizaţi cu mixerul. Puneţi aluatul rezultat în forme de brioşe şi coaceţi timp de 15-20 minute în funcţie de cuptor.

Pudraţi cu puţin zahăr pudră pentru un plus de dulceaţă. Se pot servi ca desert sau la micul dejun alături de un pahar cu lapte.

Nu vă recomand să folosiţi zahăr obişnuit în loc de cel brun, pentru că scorţişoara şi zahărul brun fac o echipă foarte bună şi ar fi păcat să se piardă din savoarea brioşelor. Dintr-o cutie cu 500 de grame de zahăr brun faceţi două porţii de brioşe şi, având în vedere că restul ingredientelor sunt ieftine, merită să daţi câţiva lei în plus pe un zahăr brun de calitate.

 

Read Full Post »

De astăzi sunt mândra posesoare a diplomei de mai jos:

Pot să vă spun că pentru mine acest curs a fost o revelaţie. Mi-am dat seama că erau atât de multe lucruri pe care nu le ştiam şi care ar putea, într-o zi, salva viaţa Elizei sau a oricărei alte persoane. Mi-am dat seama că sunt multe lucruri pe care le luăm de bune, că sunt multe lucruri pe care le ignorăm şi că nu ne dăm seama că, atunci când vine vorba de salvarea unei vieţi omeneşti, dacă nu suntem personal medical instruit, ştim destul de puţine.

Am avut norocul de a câştiga acest curs la un concurs organizat de revista Good Homes în cadrul unei campanii intitulată “Copiii acasă.” Scopul acestei campanii a fost să atragă atenţia părinţilor asupra pericolelor mari şi mici la care sunt expuşi copiii în casă şi să încurajeze schimbul de experienţă între părinţi cu privire la securizarea casei, astfel încât riscul de accidente să scadă. De asemenea, am avut norocul ca acest curs să fie organizat de Parentime, o asociaţie specializată care derulează mai multe programe de educaţie parentală, printre care, cursuri de nutriţie, cursuri despre dezvoltarea copiilor pe categorii de vârste şi trainingul părinţilor eficace.

Instructorul nostru a fost doamna doctor Andrada Puşcaşu, medic specialist primiri urgenţe în cadrul spitalului de copii “Grigore Alexandrescu” şi mă bucur că am prins seria ei (deşi sunt sigură că şi celălalt instructor e la fel de bine pregătit) pentru că am simpatizat-o imediat. Recunosc că nu ştiu dacă aş fi simpatizat-o dacă ajungeam cu Eliza la ea la urgenţe, pentru că este un medic mai dur şi, aşa cum a recunoscut şi ea, unii oameni spun că n-are suflet, dar de fapt, ea se gândeşte doar la pacient şi nu la părintele care boceşte pe lângă ea. Recunosc că am înţeles mult mai multe din gândirea unui medic de urgenţe şi niciodată nu voi mai judeca greşit, prin prisma emoţiilor, un medic mai repezit sau mai nervos.

Cursul are şi o parte teoretică, dar cea mai mare este practică. Nimic nu se învaţă mai bine decât atunci când exersezi, exersezi şi iar exersezi şi eşti corectat iar şi iar şi îi vezi şi pe alţii în acţiune şi îi corectezi tu şi apoi, când ajungi la “aparat”, faci şi tu aceleaşi greşeli. Cursul are toate dotările necesare, inclusiv un bebeluş de plastic cu plămâni care se ridică şi coboară când faci corect manevra de respiraţie gură la gură.

După acest curs, nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la cazul acela de anul trecut când un băieţel a murit înecat cu o boabă de porumb sau de fasole şi să nu mă întreb dacă nu ar fi putut fi salvat dacă părinţii lui ar fi ştiut tehnica “sandviş” sau cum să aplice corect manevra Heimlich. Mă întreb mereu dacă în caz de accident voi şti cum să scot victimele din maşină fără să le fac şi mai rău, dacă ştiu să fac un pansament corect şi să opresc o sângerare, dacă ştiu ce substanţe ingerate sunt toxice şi trebuie să ajung cu copilul la spital în prima oră şi ce substanţe nu sunt toxice şi pot să o tratez eu liniştită acasă, dacă ştiu să acord primul ajutor unui înecat, unui electrocutat, unui spânzurat. Răspunsul este DA, ştiu toate aceste lucruri pentru că am făcut cursul de prim ajutor.

Toţi părinţii ar trebui să facă acest curs şi nu oricum, ci într-un cadru organizat, cu un medic specialist, care să răspundă de treizeci şi cinci de ori la aceeaşi întrebare şi care să îţi arate de treizeci şi cinci de ori ce nu faci bine la masajul cardiac. Este drept că acest curs este destul de scump pentru buzunarul părinţilor obişnuiţi (costă 500 de lei), dar puneţi în balanţă 500 de lei şi viaţa copilului vostru. Ce cântăreşte mai mult? Sunt sigură că dacă vă străduiţi, reuşiţi să puneţi deoparte 50 de lei pe lună şi în zece luni strângeţi banii. Eu vreau să-l repet şi anul viitor, sunt sigură că voi mai uita unele lucruri şi vreau să mă asigur că sunt bine pregătită în caz de, Doamne fereşte, se întâmplă vreun incident nefericit. Iar între timp, îmi voi lua una din cele două cărţi – Primul ajutor pentru sugari şi copii sau Primul ajutor în caz de urgenţe în familie – publicate la Editura Aquila (ambele cărţi sunt la reducere acum, la 39 de lei bucata), pentru a mai aprofunda unele informaţii. Reţineţi, o carte nu vă ajută decât dacă o învăţaţi pe de rost ca un student silitor. Când vă veţi afla în pericol, nu veţi avea de unde scoate cartea să căutaţi informaţia necesară, pe când de la un curs la care aţi fost timp de trei zile, câte trei ore pe zi, nu se poate să nu plecaţi cu tehnicile de bază ale acordării primului ajutor.

Read Full Post »

Trebuie să citiţi această carte. Nu am cum să încep altfel. Este o carte cutremurătoare, impresionantă, dramatică, tristă cu tente optimiste pe alocuri. Este o carte despre viaţă. Despre viaţa de atunci şi viaţa de acum. Despre cum viaţa de atunci şi cea de acum se împletesc şi derivă una din alta. Este o carte despre un moment dureros din istoria omenirii pe care multă lume ar prefera să-l uite, să-l îngroape undeva în analele istoriei şi să nu-l mai scoată de acolo. Este o carte plină de emoţii şi sentimente, o carte la care vă veţi gândi multă vreme şi care vă va impresiona, care vă va schimba viziunea asupra trecutului dar şi asupra viitorului. Iar dacă sunteţi şi mame, veţi plânge şi vă veţi gândi că nu e posibil aşa ceva, deşi a fost posibil. Trebuie să citiţi această carte şi trebuie s-o daţi mai departe tocmai pentru ca astfel de lucruri să nu se mai repete.

Se numea Sarah – o carte despre razia de la Vel d’Hiv, Franţa, iulie 1942, în care mii de copii şi părinţi evrei au fost strânşi şi duşi în lagăre, de unde nu s-au mai întors. O carte cu două poveşti, paralele, despre Franţa lui iulie 1942 şi Franţa zilelor noastre, despre oamenii de atunci şi oamenii de acum. Deşi este o carte dureroasă, e o carte pe care o citeşti cu tot sufletul, nu e o descriere seacă a evenimentelor şi nici un manifest anti-nazişti şi nici literatură încărcată de ură. Este literatură excepţională căreia TREBUIE să îi acordaţi timpul vostru.

Şi vă spune asta o persoană care evită să citească romane dure, nu suport să citesc despre durerea şi suferinţa altora, poate pentru că în cărţi eu evadez din cotidianul acesta atât de dur prin sine însuşi, dar această carte m-a luat prin surprindere. Auzisem de ea, am primit invitaţia de a participa la o seară de lectură alături de actriţa Maia Morgenstein şi scriitorul Bedros Horasangian şi m-am dus. După ce am auzit primul capitol în lectura extraordinară a actriţei, nu întâmplător aleasă, pentru că Maia Morgenstein este evreică (nici nu pot să îmi imaginez durerea din sufletul ei când a citit cartea) am luat cartea şi nu am mai lăsat-o din mână.

Cartea este scrisă de Tatiana de Rosnay şi publicată la editura Litera şi este destul de scumpă, costă 50 de lei. Eu am împrumutat-o de la sora mea, ea a cumpărat-o cu reducere, a dat doar 40 de lei dar şi aşa e destul de scumpă pentru bibliofilul de rând.  Cumpăraţi-o dacă puteţi, împrumutaţi-o dacă aveţi de unde. Nu trebuie să rataţi această carte, vă asigur, şi niciodată nu cred că am fost atât de vehementă. Este o carte-eveniment!

Read Full Post »

Dragostea mea pentru ceaiuri începe de undeva din copilăria timpurie. Îmi amintesc şi acum prima oară când am insistat să mi se facă un ceai. Eram destul de mică, să fi avut vreo trei-patru ani şi eram la ţară, la bunica. Cred că eram răcită sau tuşeam şi o vecină i-a spus bunicii să îmi facă ceai din coji de ceapă. Bunica nu era şi nici nu este o persoană care să creadă în aşa ceva sau în medicamente, e o persoană foarte practică şi nici acum nu poate fi convinsă decât foarte greu să îşi bea ceaiurile şi să îşi ia tratamentul. Evident că bunicii nici prin cap nu i-ar fi trecut la vremea aia să îmi facă ceaiul respectiv, aşa că am bătut-o eu la cap că ceaiul e bun şi să-mi facă ceai. Nu era bun, era chiar greţos, dar l-am băut pentru că insistasem atât de mult. Nu mai ţin minte dacă a avut sau nu efect curativ, dar eu am continuat să mă tratez cu ceaiuri. Vara, când făceam diaree în vacanţe, cu ceai de mentă proaspătă din grădina din faţa casei, iarna, când răceam, cu ceai de tei cules din pădurile de pe şes. Pe cap mă spălam cu ceaiuri din frunze de nuc (jumulite din nucii din grădină) şi de urzici (culese cu preţul unor înţepături groaznice de pe câmpie). În copilărie şi adolescenţă am avut cel mai frumos păr pe care îl poate avea o fetiţă – des, negru şi bogat, de nu-l puteai cuprinde cu o mână.

O altă amintire frumoasă legată de plante datează de pe la începutul liceului: mergeam cu bunica sus pe deal, să vedem culturile de porumb, şi pe drum îmi arăta diverse plante şi îmi spunea ce sunt: uite, ăsta-i podbal, ăsta-i şovârf, asta e levănţică, asta e coada şoricelului, asta e coada calului. Pe urmă am strâns ban cu ban şi mi-am luat o carte de fitoterapie de Maria Treben (probabil nici nu ştiţi cine e, dar pe vremea aia era foarte cunoscută) şi m-am apucat de strâns tot felul “buruieni” cu care umplusem cămara în săculeţi albi de pânză, cu etichete cusute de mână. Nu ştiu câte consumam din ele, dar plăcerea cea mai mare era să le culeg, să le usuc şi să le pun în săculeţi.

Între timp am mai renunţat la ceaiurile de plante. Nu beau decât ceai de mentă pentru dureri de burtă şi ceai de tei pentru răceli. Vara, când înfloresc teii şi miroase incredibil de frumos la mine în cartier, parcă mă transpun din nou în copilărie, la mama acasă, unde florile de tei se uscau pe ziare întinse în sufragerie. Nimic nu e mai bun iarna decât un ceai de tei parfumat, îndulcit cu sirop de tei sau miere de tei şi cu o feliuţă subţire de lămâie plutind deasupra. În rest beau des ceaiuri de fructe aromate sau rooibos, fie calde, fie reci, în funcţie de anotimp. Nu-mi place ceaiul negru însă am început să-l descopăr pe cel verde, iar ceaiul meu preferat, dar foarte, foarte greu de găsit, este Lemon Sky de la Ronnefeldt, care se distribuie numai în hoteluri şi restaurante scumpe şi pe care îl beau rar şi îl apreciez cu atât mai mult (S-ar putea să intru în curând în posesia unei cutii, dar încă nu-mi fac mari speranţe.)

De ce vă povestesc toate astea, o să vă întrebaţi? Pentru că de ceva vreme am descoperit site-ul Tea Mug unde scriu MihaelaAnca şi Laura dintre fetele pe care le cunosc deja (virtual, adică) şi Raluca, Diana, Simona şi Ionela dintre fetele pe care nu le cunosc încă. Şi mi-a plăcut foarte mult site-ul şi eram tentată să le rog să mă primească şi pe mine la sânul lor, dar a trecut timpul şi n-am apucat. Şi uite aşa, invitaţia a venit din partea lor şi eu am spus “da” fără ezitare. Veţi putea citi prima mea recenzie la ceaiul “Dew Drops” pe tea.mug.ro începând de mâine.

Read Full Post »

Când eram mică nu-mi plăceau multe lucruri (v-am mai povestit de “mâncărurile albe“) şi printre aceste lucruri se numărau şi prăjiturile cu fructe, aşa că mama nu făcea tarte, gomboţi cu prune (pe care nu-i suport nici acum), plăcintă cu mere (foarte rar) sau prăjituri cu vişine. Când creşti, gusturile se mai schimbă, aşa că au început treptat să-mi placă tartele cu căpşuni şi cu piersici, apoi plăcinta cu mere şi în cele din urmă a venit rândul prăjiturii cu vişine. Dar nu oricum, ci cu o poveste: am fost în vizită la o doamnă mai în vârstă care ne-a servit cu prăjitură cu vişine; evident că de ruşine (căci deh, ca musafir, mai înghiţi şi chestii care nu-ţi plac) am gustat. Şi nu numai că am gustat, dar am mâncat mai multe, aşa de tare mi-au plăcut. Şi am bătut-o la cap că vreau reţeta. Şi mi-a dictat-o prin telefon din caietul vechi de reţete al mamei ei care fusese bucătăreasă (pe vremea lui Ferdinand se petrecea asta, să ne înţelegem). N-am putut s-o pun în practică imediat pentru că vremea vişinelor trecuse dar am ajuns s-o pun în practică acum două săptămâni cu nişte vişine din compot. Folosisem siropul de la compot pentru cheesecake şi rămăsesem cu vişinele, aşa că le-am golit repede de sâmburi şi am căutat reţeta.

Ingrediente: 200 grame unt la temperatura camerei (să fie moale, dar nu topit), 300 de grame de zahăr pudră, 300 de grame de făină, 5 ouă (folosiţi de ţară dacă aveţi, prăjitura va avea o culoare mult mai frumoasă), un praf de sare, 1 kg de vişine vara sau un borcan de compot iarna. Astea sunt ingredientele iniţiale la care eu am mai adăugat 1 lingură cu vârf de amidon alimentar, 1 pliculeţ de zahăr vanilat şi jumătate de pliculeţ de praf de copt (cred că mi-a fost teamă că nu creşte fără praf de copt).

Untul cu zahărul pudră şi cel vanilat se bat spumă. Se separă ouăle. Gălbenuşurile se adaugă unul câte unul la crema de unt, amestecând după fiecare, până se încorporează. Albuşurile se bat cu un praf de sare până se întăresc. Spuma de albuşuri se adaugă în crema de unt. Bănuiesc că ar trebui adăugată cu spatula, de sus în jos, să nu iasă aerul din ea, dar eu am pus-o pur şi simplu peste unt şi am băgat tot mixerul la omogenizat şi n-a păţit nimic. Făina se amestecă cu praful de copt şi se adaugă la compoziţia de ouă şi unt şi se bate cu mixerul fix până se amestecă, nici mai mult, nici mai puţin. Supra-amestecatul întăreşte orice aluat (e valabil şi pentru brioşe şi pentru chec). Se toarnă aluatul rezultat (nu e moale ca la chec, dar nici tare, ca de paine, şi e destul de lipicios) într-o tavă  cam de 20×30 cm tapetată cu hârtie de copt şi se nivelează. Vişinele se amestecă bine cu amidonul, apoi se pun una câte una peste aluat. Amidonul va coagula puţin siropul din ele şi acesta nu se va împrăştia prin aluat, să-l înmoaie. Se dă în cuptorul preîncins la 200 de grade timp de 10 minute, apoi se scade temperatura la 180 de grade şi se mai coace încă 30 de minute. E gata când trece testul scobitorii.

Se lasă la răcit, apoi se taie în pătrăţele şi se pudrează cu zahăr pudră. Este delicioasă, Eliza e înnebunită după ea, astfel că am mai repetat-o la cererea ei şi vreau să o mai fac încă o dată, de data asta cu piersici din compot.

Eliza vă oferă şi vouă o prăjiturică virtuală şi vă îndeamnă să încercaţi această reţetă cât mai repede.

Read Full Post »

Dacă v-aţi lăsat pe ultima sută de metri şi încă n-aţi cumpărat cadouri de 8 martie, vă ofer eu o sugestie care să înlocuiască prostioarele de plastic, ursuleţii de pluş, gablonţurile şi orice altă idioţenie v-aţi gândit să cumpăraţi, nu pentru că nu aţi avea bun gust, ci pentru că, pur şi simplu, sunteţi în pană de idei şi de bani.

Este vorba de un ghiveci micuţ cu plante aromatice. În ghiveciul de mai sus am plantat din timp coriandru şi am aşteptat răbdătoare să răsară, dar voi evident că nu mai aveţi timp (cel mult pentru Paşte ar fi o idee bună să plantaţi rozmarin şi salvie, plante care merg cu miel). Prin urmare, ideal ar fi să cumpăraţi din supermarket un ghiveci din acela de plastic cu plantele gata crescute, un ghiveci mai mărişor din ceramică şi nişte pământ de flori. Transferaţi planta cu tot cu pământul ei iniţial în ghiveciul mai mare, adăugaţi pământ şi aveţi un cadou superb şi original. Dacă mai adăugaţi şi un beţişor cu numele plantei (fie folosiţi ca mine beţe de îngheţată, fie un băţ de frigăruie cu un steguleţ lipit in vârf) şi înfăşuraţi ghiveciul în hârtie de mătase şi îl legaţi cu un şnur de mărţişor (deja ar trebui să aveţi o mulţime, că doar a trecut 1 martie) sau cu panglici alb-roşii, deja veţi avea un cadou super-elegant.

Este imposibil să nu-i placă plăntuţa persoanei pentru care o pregătiţi. Dacă e o persoană care nu găteşte, puteţi alege menta şi atunci va avea un miros plăcut în casă şi frunze proaspete pentru ceai sau cocktailuri.

Read Full Post »

Am descoperit întâmplător această revistă pentru copii, citind un blog străin. Este o revistă care se downloadează de pe net la preţul de 5 dolari (15 lei a fost la cursul de schimb de azi, am făcut plata cu cardul şi am primit linkul de descărcare imediat) şi conţine douăzeci de pagini de activităţi pentru copii pe o temă anume. În luna martie sunt activităţi cu ceară, miere şi albine şi sunt foarte interesante. Câteva idei: cum să faci o bărcuţă origami să reziste mai mult la apă, cum să faci o lumânare din ceară, cum să faci un balsam de buze, cum să faci o loţiune de mâini, cum să găteşti două reţete delicioase cu miere, informaţii amuzante despre albine, ceară şi miere, cum să desenezi o albină care să pară adevărată şi cum să desenezi o albină ca din desene animate.

Conţine suficiente idei de proiecte ca să vă ţineţi copilul ocupat măcar vreo două zile. Se adresează copiilor de peste şapte ani, dar nu văd de ce nu ne-am juca cu ele şi adulţii, eu deja am ochit câteva activităţi.

Merită banii pentru că nu conţine reclame, are poze drăguţe, idei vesele şi la final are şi nişte etichete de printat pentru balsamul de buze şi loţiunea de mâini în caz că vrem să le facem cadou. Faţă de alte reviste pe care dăm banii şi care costă aproximativ la fel, aceasta chiar e doldora de informaţii, nu de nimicuri şi reclame idioate, o puteţi păstra în calculator dacă vreţi să fiţi prietenoşi cu mediul, sau o puteţi printa dacă vreţi s-o aveţi la îndemână.

Şi pentru că azi sunt într-o dispoziţie de dăruit, oricine lasă un comentariu în următoarele 24 de ore spunând că îşi doreşte revista, o primeşte de la mine pe mail (aveţi grijă să lăsaţi la comentariu o adresă de email valabilă). Asta ca avans la concursul de 8 martie care se apropie  :-) şi ca mărţişor pentru toate cititoarele mele dragi. Vă mulţumesc, fără voi blogul acesta nu ar avea niciun sens!

Read Full Post »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 747 other followers