Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău

Din punctul meu de vedere absolut subiectiv şi personal, Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău de Fredrik Backman este cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în toată viaţa mea. Şi am citit ceva cărţi, cu subiecte diferite şi cu autori mai vechi sau mai noi, cărţi cu învăţăminte şi cărţi fără (deşi nu sunt convinsă că există aşa ceva), cărţi pentru copii şi cărţi pentru adulţi, cărţi în care se întâmplă lucruri pozitive sau cărţi în care se întâmplă lucruri negative şi aşa mai departe.

Cu toate astea, nicio carte nu mi s-a părut mai plină de miez şi de înţelepciune ca aceasta. Cred că dacă un om ar trebui să citească o singură carte de ficţiune în viaţa lui, asta ar trebui să fie. Sunt atât de multe subiecte abordate, că nu se poate să nu găseşti ceva cu care să te identifici: relaţia copil-părinte, părinţi divorţaţi şi recăsătoriţi, iubiri trăite şi iubiri ratate, căsnicii frumoase şi violenţă conjugală, copii tipici şi copii atipici, durerea de a pierde pe cineva drag, alcoolismul, dragostea faţă de animale, bullyingul la şcoală, tulburările obsesiv-compulsive, alegerile făcute în viaţă şi consecinţele lor, felul în care judecăm oamenii fără să-i cunoaştem, ce simte un copil în viaţa căruia apare un frate vitreg.

Cartea e groasă şi se citeşte cam greu, ştiu că sunt destui oameni care au abandonat-o. Dar dacă rezişti acolo pe baricade, cu siguranţă vei găsi în ea ceva care să-ţi răscolească un pic sufletul şi care să te facă să-ţi pui întrebări despre multe aspecte complicate ale vieţii.

Elsa este o fetiţă de aproape opt ani, cu o bunică destul de ieşită din comun. Considerată un copil “altfel”, cu probleme de adaptare, Elsa este agresată în mod constant la şcoală şi se simte neînţeleasă de toţi adulţii din jurul ei, cu excepţia bunicii.

Iar asta pentru că bunica e şi ea “altfel”. Face farse oamenilor, dă spargeri la grădina zoologică, nu are respect pentru niciun fel de autoritate (motiv pentru care intră des în bucluc cu poliţia), conduce haotic şi fumează în locuri interzise, adoră dezordinea şi lucrurile făcute pe dos şi, în general, face tot felul de trăznăi, în special pentru a-i ridica moralul Elsei, atunci când aceasta ia bătaie, din nou, de la colegele răutăcioase de la şcoală.

Bunica Elsei a creat pentru fetiţă o lume paralelă, intitulată Tărâmul aproape treaz, formată din şase împărăţii. Lumea asta paralelă e plină de tot felul de personaje, eroi şi anti-eroi, despre care ne dăm seama ulterior că sunt inspirate din viaţa reală a locatarilor din blocul Elsei. La prima vedere, bunica ne e foarte simpatică şi oamenii din bloc foarte antipatici, dar apoi bătrâna moare şi îi lasă nepoatei un şir de scrisori care trebuie livrate şi, pe măsură ce citim cartea, descoperim că nimeni nu e ceea pare a fi şi că, în spatele unor comportamente antipatice sau agresive, se ascund nenumărate suferinţe care au modelat, în bine sau în rău, caracterul acelui om.

Cartea e o combinaţie de roman de familie, roman poliţist, roman psihologic, roman de aventuri şi roman filozofic. Partea “detectivistică” mi-a plăcut foarte mult, chiar m-a ţinut în suspans şi, pe măsură, ce toate elementele păreau să se aşeze la locul lor, deveneam din ce în ce mai curioasă. Nici bine nu aflam povestea de viaţă a unui personaj, că voiam să citesc mai departe, mai repede, să aflu şi poveştile celorlalţi. Apoi să aflu cine e “dragonul” din poveste, căci, aşa cum declara bunica Elsei, orice poveste are şi un dragon (un răufăcător), apoi să aflu dacă, aşa cum spunea Elsa, poveştile de Crăciun au un final fericit.

După ce am terminat cartea asta, mi-am dat seama că e greu de spus ce înseamnă final fericit, pentru că unele finaluri nu-s deloc finaluri, iar fericirea cuiva poate însemna, uneori, nefericirea altcuiva. M-am bucurat că a existat un epilog, unde sunt, cumva, clarificate alte aspecte rămase nedesluşite şi unde aflăm ce s-a mai întâmplat cu unele personaje, dar chiar şi după ce am citit cu sufletul la gură aproape 500 de pagini, tot am simţit că vreau mai mult.

Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău e o carte cu totul diferită de Un bărbat pe nume Ove, aşa că mă aştept ca celor cărora le-a plăcut Ove să nu le placă această carte dacă se aşteptau la ceva similar. Deşi unele teme apar şi aici (viaţa în comunitate, vecinii nesuferiţi, oamenii care ascund suferinţe personale sub o mască de indiferenţă), Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău trebuie citită ca pe o carte de sine stătătoare şi nu ca pe una scrisă tot de “scriitorul ăla care a scris Ove”.