Facem la fel ca data trecută, vă reproduc nişte fragmente şi dezbatem pe tema lor, da? Opiniile lui mi s-au părut super pertinente, cu o doză bună de realism, fără tente “sectante” (citind cartea veţi înţelege la ce mă refer) şi o recomand oricărui părinte, mai ales că e ieftină (mă văd nevoită să insist pe asta pentru că sunt multe cărţi de parenting inaccesibile pentru mămicile şi-aşa cocoşate de cheltuielile zilnice).
“Va mânca hrană solidă? La început, probabil că nu. Orice bebeluş este reticent faţă de orice aliment nou. Îl va molfăi şi îl va scuipa încet. Trebuie să aveţi răbdare. Îi oferiţi din nou mâncarea până oboseşte. Ajută, de asemenea, dacă veţi continua să-i oferiţi mâncarea nouă la fiecare masă. Mulţi bebeluşi şi copii mici au nevoie să se obişnuiască cu noul gust şi noua textură înainte să înghită alimentul. După ce introduceţi noul aliment de cinci până la cincisprezece ori, el încetează să mai fie nou. În cele din urmă, ei vor accepta un nou aliment dacă le este oferit în mod repetat. Însă nu-l forţaţi niciodată. Doar oferiţi bebeluşului o lingură de mâncare de câteva ori. Când se opune, respectaţi opţiunea sa şi încercaţi din nou la masa următoare. Nu trebuie să asocieze noile gusturi şi texturi cu luptele. S-ar putea să le refuze şi mai vehement şi pentru totdeauna.”
“Copilul cere părintelui să accepte noul său rol. Când un părinte întreabă: ce pot să fac să opresc un acces de furie? sunt nevoit să îi răspund: Nimic. Când un părinte întreabă: Cum pot să-l fac să aibă o dietă echilibrată? din nou trebuie să răspund: Nu puteţi. Dureros, nu-i aşa? Este atât de greu să cedaţi şi să lăsaţi copilul de unul singur, mai ales când numai el se poate ajuta pe el însuşi, iar dumneavoastră realmente nu puteţi.”
“Înainte recomandam ca toată familia să mănânce mereu împreună. Dar cu propria mea familie am descoperit curând ceea ce ştie orice părinte: e un coşmar să îl ai mereu la masă când nu face altceva decât să te sâcâie. Dacă mesele cu copilul de un an sunt cumplite, lăsaţi copilul să stea alături, astfel încât orele de masă să rămână un timp social. În acest mod, îl feriţi pe copil să păstreze amintiri neplăcute legate de orele de masă, care i-ar afecta, chiar la vârsta adultă, plăcerea de a mânca. Cel mai potrivit ar fi ca părinţii să dea să mănânce bebeluşului de această vârstă înainte de masa familiei. Apoi, la ora de masă a familiei, contribuţia copilului poate fi una pur socială.”
“Când copilul de 2 ani îngrămădeşte mâncarea ca să facă un turnuleţ pe care apoi îl dărâmă pulverizându-l în toată camera, s-ar putea crede că face aceasta ca să-şi enerveze părinţii. Când aruncă o bucată de mâncare peste marginea tăviţei, apoi încă una, apoi o a treia bucată, părinţii vor fi cu siguranţă supăraţi că mâncarea nu ajunge în gura lui. Când copilul de 3 ani vă arată pictura pe care a făcut-o din morcovi portocalii şi fasole verde, el dovedeşte bogăţia limbajului său şi noua sa înţelegere a frumuseţii culorilor, după felul în care le aranjează. El foloseşte mâncarea pentru a-şi testa noile aptitudini. Părintele resimte acţiunea copilului ca pe o sâcâială şi ca pe o dezordine făcută pe seama unor ingrediente importante şi obţinute cu efort. “M-am chinuit să gătesc aceste două legume, morcovi şi fasole pentru el. Şi tot ce face este să se joace cu ele.” Mama pierde din vedere celelalte două tentaţii pe care legumele le oferă copilului – culorile şi texturile.”
“Trebuie să cedeze părintele în faţa nevoii copilului de a se juca cu mâncarea, acceptându-i sâcâiala? Nu cred. Deşi e mai uşor de spus decât de făcut, părinţii trebuie să-i arate clar că mâncarea este pentru mâncat şi nu pentru jucat. Însă făcând din aceasta un subiect de dispută, nu veţi ajunge la alte activităţi având ca obiect mâncarea, mai ingenioase. Când copilul începe şi să-şi piardă interesul de a o mânca, pur şi simplu luaţi-i farfuria spunându-i: “Gata” sau “Se pare că ai terminat de mâncat. Ţi-a plăcut?” Apoi luaţi-l de la masă şi lăsaţi-l jos să se joace singur. Va fi mai eficient să-i stopaţi comportamentul în acest mod ferm dar blând decât criticându-l şi pedepsindu-l. În cele din urmă va înţelege că poate să stea la masă cu familia doar dacă învaţă să mănânce ca toţi ceilalţi. Va fi mult mai motivat să imite manierele de la masă ale adultului dacă orele de masă nu vor fi asociate cu pedeapsa.”
“Nu admiteţi junk-food în casă. “Dar alţi copii au voie” nu poate fi o scuză pentru junk food. Fiţi ferm şi răspundeţi simplu: “perfect. Poţi să mănânci aşa ceva când eşti în vizită.” Nu are rost să faceţi caz de mâncatul ocazional de junk food în casa prietenilor – cu cât faceţi mai mult caz, cu atât copilul va fi mai tentat. Cu timpul, copilul poate ajunge chiar să fie mândru de alegerile sale sănătoase şi de gusturile sale sofisticate. Mai ales, copilul va învăţa să aprecieze alimentele care sunt prezente în casa sa, pe masa din bucătărie – alimentele pe care le consumă părinţii săi.”
Eu aplic mai tot ce spune Brazelton într-o măsură mai mică sau mai mare. Voi cum procedaţi în situaţiile descrise mai sus?
