Cartea de miercuri – Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu

Pentru azi nu aveam nicio idee de articol şi ca prin minune, am dat de o postare a Laviniei de la Edukid pe facebook despre Dragoş Merişca, un copil de şase ani care şi-a lansat o carte de poveşti “scrise” de el. Am pus ghilimele la “scrise” pentru că Dragoş nu ştie să scrie, dar tatăl său, Lucian Merişca, primul scriitor român recomandat pentru Premiul Hugo, l-a înregistrat şi a reprodus poveştile. Cartea a fost lansată recent în Iaşi şi poate fi cumpărată de la tatăl lui Dragoş la preţul de 10 lei, din păcate nu se găseşte în librării, spun din păcate, pentru că pare chiar deosebită şi dacă ajung în Iaşi sper să pot trece să cumpăr şi eu una.

“Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu” – Dragoş Merişca, 6 ani. Chiar dacă această apariţie editorială ar putea fi demnă de Cartea Recordurilor, ceea ce ne marchează după ce venim în contact cu ideile şi istorisirile culese în timpul când autorul avea între 1 şi 6 ani, este altceva. Cartea ne convinge că de multe ori copiii ne spun lucruri mai serioase decât am vrea noi să le credem, iar nu de puţine ori sfaturile, întâmplările, dialogurile, ideile celor mici trebuie băgate în seamă, fie ca mesaje estetice, fie morale ori chiar profund religioase. Putem aşadar să învăţăm, din paginile acestui volum inedit, a nu avea prejudecăţi legate de vârsta şi a privi cu alţi ochi, cu ochi de copil, ori cu “Ochiul Visului” – subtitlul cărţii – lumea în care trăim. Richard Constantinescu, sursa aici

Iată un fragment de gând de-al lui Dragoş, preluat de aici, cu acordul tatălui micului povestitor. Mi-a plăcut mult pentru că se referă la oraşul meu cel mai drag, Iaşi:

“Tati, stii ca sub noi se afla Iasul trecutului, iar sub Iasul ala al trecutului de sub noi se afla inca un Iasi, si apoi inca unul… pana ajunge pe vremea cand erau romanii si dacii, da.

In viitor, vom fi si noi ingropati in pamant si, poate, niste cercetatori ne vor… ne vor dezgropa – si poate lumea va fi avansata si nu mai vor exista lucrurile care le avem noi si ar trebui sa scriem pe fiecare ce este. De exemplu: pe cetatea mea sa scriem: “Cetate – de jucarie, cu care ma joc eu”; si, de exemplu, pe decoratiunile mele de Craciun, sa scriem: “Decoratiuni de Craciun: globuri, beteala, bilute pentru pom…” – ca poate ei nu o sa mai foloseasca, in viitor. Si la roboteii mei de jucarie, sa spunem: “Robotei de jucarie” si daca e unul care se porneste asa cu buton, scriem: “De butonul de jos se porneste si apasati pe cel alb ca sa scoateti sunete si ca sa opriti dati din nou, ca asa facea baietelul care avea aceasta jucarie, demult, demult…”.

Si ar trebui ca toti oamenii din oras sa scrie biletele, ca sa se stie despre ei, cine au fost, ce au facut ei in timpul vietii si ce sunt lucrurile alea/lor pe care cercetatorii le vor descoperi in viitor, cand or sa sape in pamant.”