Vă anunţ de la început că nu voi face o recenzie acestei cărţi. Recenzie i-a făcut Dan C Mihăilescu la “Omul care aduce cartea” şi orice aş spune eu în plus, din punct de vedere critico-literar, ar fi de prisos. Poate şi pentru că îmi e greu să spun “autorul a vrut să spună asta şi asta” când sunt prietenă cu autorul şi risc să-mi dea o palmă după ceafă şi să spună “n-ai înţeles nimic din carte, ai citit-o degeaba”. Aşa că vă voi prezenta o perspectivă subiectivă asupra cărţii, mai exact ce am înţeles eu din ce a vrut să spună autoarea şi ce impact a avut asupra mea.
Am cumpărat cartea din respect pentru Ivona, cu care m-am împrietenit pe facebook, şi, când spun împrietenit, nu mă refer doar la “add friend”, chiar am discutat cu ea, am schimbat păreri şi am conversat la lansarea cărţii ei. Este o persoană foarte deosebită, lucru care se vede şi din blogurile ei 1001 de cărţi şi Ţestoasa de serviciu. Eu, personal, o apreciez foarte mult pentru felul ei de a fi. Ca şi info amuzant despre ea, a scris scenariile la Big Brother, a iniţiat rubrica Top Ruşinică de la Cârcotaşi şi în prezent scrie scenariul la Happy Hour – asta pentru cine este interesat de genul acesta de informaţii. Pentru cine e interesat de literatură, Ivona a scris două cărţi până acum (Cu sânge rece şi albastru şi Hoţii de timp) şi cu Negru de fum este la a treia şi, zic criticii, cea mai bună. Eu n-am cum să zic dacă-i da ori ba, pentru că nu le-am citit pe celelalte, însă după ce am citit Negru de fum, vreau neapărat să citesc şi Cu sânge rece şi albastru şi o s-o cumpăr la primul târg de carte la care vin şi tritonicii. Negru de fum a stat o vreme în teancul meu de cărţi de citit, din lipsă de timp, dar după ce am văzut atât de multe recenzii şi impresii pozitive, am mutat-o imediat în vârful teancului. Nu-mi pare rău că am început-o, îmi pare rău doar că am devorat-o (din dorinţa pe care nu o pot controla, de a afla sfârşitul) când ar fi trebuit s-o gust mai mult, să meditez pe parcurs şi să îmi pun întrebări despre una şi alta din carte.
Despre ce e vorba în carte: în oraşul Copşa Mică, acoperit de negru de fum de la fabrica din localitate, acum închisă, locuieşte un cetăţean pe numele său Anghel Arhitect, împreună cu soţia Angela şi cu fiul Luca. În blocul său de opt etaje mai locuieşte doar o singură persoană, un bătrân nebun pe nume Apostol care moare şi el, lăsând familia Arhitect singură şi izolată în bloc. Motivul pentru care vechiul bloc comunist a rămas gol este că toţi oamenii şi-au luat credit de la Banca Renaşterea şi s-au mutat în zone rezidenţiale. Numai Anghel, un pierde vară notoriu, pasionat de lectură, nu şi-a luat credit şi trăieşte într-o sărăcie lucie. Când fiul său se îmbolnăveşte de o boală ciudată, Anghel este nevoit să apeleze la bancă pentru un împrumut ca să plătească tratamentul lui Luca. Pentru a primi împrumutul, face un pact cu Dragoş Culcer, proprietarul băncii, şi acceptă să i se implanteze un cip în cap pentru a i se verifica fiecare mişcare. Apoi i se cere să fie bun. De aici încep aventurile şi peripeţiile lui Anghel, care trebuie să descopere ce înseamnă bunătatea şi ce înseamnă răutatea, trebuie să descopere dacă are capacitatea de a fi bun şi dacă merită acest efort. Anghel descoperă că toţi cei care îşi luaseră credite de la Banca Renaşterea dăduseră la schimb un vis iar visul lui era să schimbe lumea, vis pe care nu mai apucă să îl verbalizeze lui Culcer, însă condiţia pusă de acesta este chiar metoda prin care ar putea să îşi îndeplinească visul – să facă o lume mai bună. Numele său este profetic (din îmbinarea celor două nume ale sale rezultă Arhanghel), arhanghelii fiind conducătorii armatelor cereşti în bătălii, Anghel poartă o bătălie care pare din start pierdută, împotriva nimănui altcuiva decât Diavolul (primele silabe din numele lui Dragoş Culcer formează împreună cuvântul “dracul”) şi torţionarul lui încă din copilărie. Alături îi are pe Apostol, vecinul nebun, al cărui nume înseamnă “trimisul lui Dumnezeu”, şi care citea din Apocalipsă pentru a afla când vine sfârşitul lumii, pe comisarul Marcu (tot nume profetic, după Marcu Evanghelistul) şi pe răsucitul Dio (care în limba italiană înseamnă Dumnezeu). Angela, femeia cu nume de înger, şi Luca, băiatul cu nume de evanghelist, sunt cei doi catalizatori care nu-l lasă pe Anghel să renunţe nici în momentele cele mai dificile. Din umbră, mai există un personaj care trage sforile în favoarea lui Anghel, dar vă las să îl descoperiţi singur.
Nenorocirea lui Anghel i se trage de la un hubris din copilărie (exces de mândrie care duce la acţiuni necugetate împotriva altui seamăn), când şi-a dorit să îl demaşte pe miliţianul de sector care chinuia pisicile. Un eveniment marcant pentru el, care i-a schimbat viaţa în întregime şi care a dus la evenimentele din prezent, evenimente care ar fi putut fi evitate dacă Anghel ar fi ştiut să ierte.
Pe mine acest roman atât de complex şi de încărcat de metafore m-a făcut să îmi pun o serie de întrebări. M-am întrebat ce este bunătatea şi ce este răutatea (“Răutatea este lipsa bunătăţii. Bunătatea e concretă şi directă, aşa cum spuneai tu, însă răutatea e versatilă”), m-am întrebat care sunt întrebările pe care merită să ţi le pui şi care sunt răspunsurile pe care merită să le cauţi (“Vezi, tu, Anghele, de anumite lucruri nu e bine să te preocupi, dacă sunt anumite taine nu-ţi bate capul cu ele. Aveţi atâtea lucruri de rezolvat în jur şi voi vă bateţi capul cu sfârşitul lumii în loc să vă gândiţi dacă ajungeţi cu bine la sfârşitul zilei) şi m-am întrebat dacă este adevărat că, atât timp cât va mai exista un om care să spere, iadul nu se va vărsa pe pământ. Este o carte care atacă din nou subiectul conflictului dintre bine şi rău, dintre Diavol şi Dumnezeu, dar o face într-o manieră cu totul inedită. Şi ca să vă faceţi o idee în plus despre această carte, vă spun că, la prima citire, am asemuit-o, ca impact pe care l-a avut asupra mea, cu Magicianul de John Fowles şi cu Maestrul şi Margareta de Mikhail Bulgakov.
“E mare lucru să-ţi accepţi viaţa. Nu să o cuantifici, să o justifici, să o condamni, să o măsori, să o împarţi, să o toci, să o pui în concepte, să o scoţi din concepte. Doar să o accepţi. Acceptarea e lecţia supremă.”
Eu am trei feluri de cărţi în bibliotecă: cărţi pe care le-am primit/cumpărat/citit sau nu şi aşteaptă să fie dăruite altcuiva pentru că nu merită păstrate în timp, cărţi pentru Eliza care vor fi dăruite altor copii după ce Eliza va depăşi vârsta şi cărţi care vor fi păstrate ani de zile pentru că şi peste douăzeci sau treizeci de ani vor fi la fel de bune şi de actuale şi de semnificative. Cartea Ivonei Boitan, Negru de fum, face parte din ultima categorie.
Găsiţi cartea în librării sau pe site la Tritonic unde, dacă nu mă înşel, este la reducere. Vă asigur că face toţi banii şi mai mult decât atât!
M-ai lasat fara cuvinte! Citatul pe care l-ai dat tu in final “e mare lucru sa….” e cel pe care i l-am indicat si eu unui amic fiindca mi se pare exact esenta cartii. Toata recenzia e foarte buna. Sunt onorata, serios! Cat despre Eliza va trebui sa asteptam sa creasca si sa ne spuna ea si sa vedem daca nu se schimba prea tare lumea pina atunci. Daca da, sper sa dea Dumnezeu sa se schimbe in bine!
Ivona, tocmai de aia am şi dat citatul fără nicio explicaţie suplimentară, şi mie mi s-a părut esenţa cărţii 🙂
Scriu acest comment ca sa iti multumesc ca de cate ori citesc blogul tau mi-aduci aminte sa citesc si sa cumpar o carte. Am dat comanda si abia astept sa citesc Negru de fum. Pupici Elizei.
Amala, ma bucur 🙂 Cartea de Negru de fum iti va placea foarte mult, sunt sigura.
[…] https://laurafrunza.com/2011/01/26/cartea-de-miercuri-negru-de-fum/ […]
Prea detaliata recenzia… desi e bine expusa, sunt unele lucruri care strica farmecul lecturii.
Ai dreptate, m-a cam luat valul si acum mi-e mila sa sterg din ea 🙂
Din punctul meu de vedere detalierea nu strica farmecul lecturii ci din contra, te face mai curios. Eu am citit 46 de pagini din carte si am fost curioasa sa recitesc recenzia Laurei (nu-mi aminteam foarte bine despre ce era vorba in carte si plus de asta citesti cu alti ochi o recenzie dupa ce ai parcurs macar inceputul).
Mie stilul cartii imi aduce aminte de Kafka, e oricum un gen care-mi placea in “tinerete” (adica acum vreo 8 ani cand citeam in liceu lecturi obligatorii la literatura universala).
Un sfat o sa accept de la Laura: sa nu o citesc toata ca si cum as inghiti o pastila ci in portii mici. Daca citesc o carte dintr-un foc, sunt sanse mari sa nu retin mai nimic din ea.
Mai citesc putin acum si apoi o las pentru cateva dimineti in metrou in drum spre serviciu 🙂 Am noroc ca e mica si incape la fix in geanta.
[…] recenzie mai complexă a cărţii puteţi citi pe blogul Laurei. Eu vreau doar să spun nişte impresii […]