Nu ştiu dacă v-a fost dor de articolele de parenting, dar dacă v-a fost dor, iată că revin. Trainingul Părinţilor Eficace s-a terminat (şi eu îi duc foarte tare dorul) dar asta nu înseamnă că nu trebuie să mai vorbim despre parenting. Şi o voi face vorbind despre Brazelton pe care l-am lăsat în mod special la urmă pentru că nu puteam să îi aloc doar jumătate de articol celui mai mare pediatru din lume de la Spock încoace, ci trebuia să îl toc mărunt-mărunt în trei articole diferite, dedicate celor trei cărticele diferite scrise de T. Berry Brazelton şi Joshua Sparrow şi publicate la editura Sigma.
Începem azi cu Disciplina copilului despre care nu o să vă spun eu că e foarte bună şi bla-bla-bla, pentru că, până la urmă, asta e doar părerea mea subiectivă (dar să ştiţi că mie personal mi-a plăcut foarte, foarte mult şi aş recomanda-o tuturor). În schimb o să reproduc câteva fragmente pe care le-am subliniat cu pixul în timp ce o citeam (ştiu, îngrozitor din partea mea) şi o să vă rog să le dezbatem împreună. Dacă sunteţi de acord, dacă nu sunteţi de acord, de ce sunteţi/nu sunteţi de acord, dacă v-aţi întâlnit cu astfel de situaţii etc.
Trebuie să subliniez dinainte că Brazelton este pentru cei care înţeleg să spună “nu” copilului într-un fel sau altul, nu pentru cei care nu doresc să seteze niciun fel de limite copilului. Asta ca să fiţi avertizaţi.
1. “Când adulţii folosesc critici aspre la adresa persoanei copilului, aceasta îl determină să creadă că este cu adevărat rău. Asemenea etichete pot deveni o credinţă a copilului despre sine însuşi şi o profeţie care are tendinţa să se auto-împlinească.”
2. “Copilul încă are nevoie să i se reamintească zilnic să îndeplinească sarcini de acest fel [gen strânsul jucăriilor], sau chiar să-şi spele faţa şi să-şi cureţe dinţii. Este desigur obositor pentru orice părinte, însă nu ne putem aştepta ca un copil să se organizeze singur pentru a îndeplini aceste sarcini de unul singur. Numai prin repetiţie ajunge copilul să înveţe să-şi aducă singur aminte. Până atunci, reproşurile dure au mai degrabă darul să împingă copilul la nesupunere.”
3. “Când părinţii îşi învaţă copilul să respecte regulile pentru că regulile sunt juste, şi nu pentru că părinţii sunt mai puternici, ei îşi pregătesc copilul să devină un susţinător al legii şi în anii care vor veni, când părinţii s-ar putea să nu mai fie puternici.”
4. “Când copilul spune SUNT FURIOS! sau TE URĂSC! sau NU VREAU SĂ PLECI! sau alte sentimente puternice, este o realizare extraordinară! Doar în câţiva ani, copilul a învăţat să experimenteze emoţiile, să le recunoască în el şi în ceilalţi şi să folosească limbajul pentru a le denumi.”
5. “Autodisciplina nu înseamnă doar că acel copil se poate controla, dar şi că este motivat să se controleze prin ceea ce aceasta înseamnă pentru el însuşi, nu doar pentru ceilalţi.”
6. “Controlul impulsurilor nu se învaţă dintr-o singură cădere violentă. Părinţii cu copii mici ştiu (iar cei cu copii mari probabil că îşi amintesc) că asemenea episoade se repetă de nenumărate ori în fiecare zi. La această vârstă, copiii au nevoie ca părinţii să pună mâna pe ei să îi oprească de la acţiunea nedorită.”
Aş vrea să comentez doar pe acest ultim fragment: sunt total de acord cu Brazelton. La câteva zile după ce am citit cartea, eram la ţară. Şi în curte era întins pe jos un preş şi pe el era o pernă mare. Eliza s-a împiedicat de patru ori de perna aia şi a căzut până să înveţe să o evite. Eu n-am pus mâna pe ea s-o opresc să nu se împiedice pentru că îmi era lene să mă ridic de pe scaun, dar aţi priceput ideea, nu?
Editura Sigma are acum o oferta specială: comandă cărţi în valoare de minim 50 de lei şi beneficiezi de transport gratuit, deci dacă vă comandaţi toate cele patru cărţi de Brazelton, la 12 lei fiecare, şi o cărticică de poveşti şi activităţi, faceţi o afacere foarte bună.
stii ceva? eu chiar nu am ce comenta aici.:) afirmatiile lui Brazelton sunt cat se poate de corecte. multumesc ca ai scris despre el. abia astept articolele urmatoare.
as adauga poate doar ca un copil caruia nu i se impune nici o limita si caruia nu i se spune niciodata “nu”, nu este un copil fericit. o atitudine total permisiva denota indiferenta, parintelui nu-i prea pasa de copil.
la punctul 1:
adultii trebuie sa critice comportamentele copilului, nu pe el. sa-i spuna, de exemplu, ca este gresit sa strice jucariile, nu ca este un copil rau care strica jucariile.
etichetele dauneaza. pe mine ma irita foarte mult cand parintii le spun copiilor ca-s rai, mai ales cand ii si compara cu altii: “uite ce cuminte este fetita! tu de ce esti rau?”.
saptamana trecuta o mama mi-a zis despre fetita ei, care avea vreo 3 ani: “rea e asta a mea, nu vrea sa imparta jucariile cu nimeni!”. i-am raspuns: “nu este adevarat, asa fac toti copiii la aceasta varsta”.
la punctul 2:
grija copiilor este joaca.:) altceva nu mai conteaza. normal ca mama [sau tata] trebuie sa repete zilnic ce are copilul de facut, ca doar nu se creste singur, nu?:)
exista si adulti care au nevoie, la fel, sa li se reaminteasca zilnic una sau alta, de-asta s-au si inventat carnetelele cu “nu ma uita”.:D
la punctul 3:
am mai citit despre lupta pentru putere dintre parinti si copii. nu am privit niciodata lucrurile asa, dar daca stau sa ma gandesc la faptul ca parintele vrea ca cel mic sa faca asa cum i se spune si ca el nu se supune de fiecare data, presupun ca despre o anumita forma de putere este vorba.
regulile sunt bune, dar nu trebuie sa fie intotdeauna rigide, fixe. de exemplu, eu i-as permite copilului meu sa manance 2 lingurite de inghetata inainte de masa, daca pofteste mult la ea.
in schimb, niciodata nu as ingadui sa nu se spele pe maini imediat ce a intrat in casa. adica acolo unde este loc de un pic de “libertate”, de incalcare a regulii, pot sa mai “inchid ochii”.
dar un program riguros cu reguli stricte dauneaza, din punctul meu de vedere. parintele nu este seful suprem, nu este comandant in armata.
la punctul 4:
sper sa nu aud niciodata “te urasc!” din partea copilului meu. sper sa fiu intotdeauna suficient de inteleapta sa gasesc cea mai buna explicatie, sa-l fac sa inteleaga de ce anumite lucruri se pot face, iar altele nu. asta cu “te urasc” e foarte dureroasa.:-<
la punctul 5:
sa te astepti la autodisciplina din partea unui copil… e un vis. nici adultii nu au autodisciplina, incalca reguli mai tot timpul. de-aia se si ingrasa, de-aia se si imbolnavesc, de-aia si fac prostii, chiar daca sunt "maturi". oare sunt?:))
la punctul 6:
raspunsul la violenta nu este violenta. daca te musca sau te loveste copilul, nu-l lovi inapoi. daca tipa la tine copilul, nu tipa mai tare la el, ca sa-l acoperi. cheia este calmul. si rabdarea. sa treaca furia. si da, copiii au nevoie sa fie opriti.
cat priveste faptul ca nu te-ai ridicat de pe scaun, de lene sau din alt motiv… daca Eliza nu s-a lovit, nu cred ca i-a daunat cumva atitudinea ta. pana la urma, din greseli invatam. asa devenim mai buni.
iaca tot am comentat postul tau. hmm… defect de cititoare fidela.:))
Luckyrock, multumesc ca ai comentat, foarte pertinente observatiile tale, ca de obicei. Nu m-am ridicat de pe scaun pentru ca Eliza cadea de fiecare data chiar pe perna aia. Singurul lucru care ma enerva era ca o umplea de noroi, dar asta e alta poveste. Daca ar fi fost intr-un pericol real, zburam pana la ea, iti dai seama.
Buna! Sunt foarte de acord cu ideile lui Brazelton, asa cum le expui aici. Multumiri pentru expunerea TPE si pentru oferta ed. Sigma.
Sunt un pic nehotarata daca sa iau toate cartile – nu stiu pe nimeni care sa fi folosit metoda Brazelton de somn…
Xelomon, eu pe cea cu somnul nu o am. Eu nu am decat trei: disciplina, olita si mancarea. Poate pana ajung la final, fac rost si de aia si povestim din ea.
6. “Controlul impulsurilor nu se învaţă dintr-o singură cădere violentă. Părinţii cu copii mici ştiu (iar cei cu copii mari probabil că îşi amintesc) că asemenea episoade se repetă de nenumărate ori în fiecare zi. La această vârstă, copiii au nevoie ca părinţii să pună mâna pe ei să îi oprească de la acţiunea nedorită.”
Punctul 6 mi se pare cel putin bizar si nerealist. Pai, ce te faci cind copiii invata sa mearga? De cite ori cade un copil pina isi mentine echilibrul? E adevarat ca esti linga el si te asiguri ca nu se loveste dur, insa sa-l opresti inainte sa cada e ca si cum l-ai opri din elanul si curajul pe care si-l face sa indeplineasca aceasta misiune. Se intimpla acelasi lucru acum cu fiul meu (are aproape 2 ani) care e innebunit sa alerge si alearga si alearga caci realizeaza ca, daca repeta, devine si mai bun la alergat. Insa, in goana lui dupa pasii repezi, mai cade. Eu sunt mereu in spatele lui si ma asigur ca nu e nimic periculos in jur, dar nu-l opresc niciodata si a cazut de nenumarate ori. Se ridica, se sterge de praf si o ia de la capat. Mai sunt situatii cind alearga sau coboara o treapta, cade si incepe sa plinga. Atunci, imi dau seama ca-l doare mai tare. Ma cobor la nivelul lui, il iau in brate si-i vorbesc:” Mami te intelege, te doare. Ii frec locul si il pup. Si in citeva secunde i-a trecut. Si dupa ce a trecut, ii explic sa aiba grija, sa coboare cu atentie etc”.
Asa cum omul din greseli invata si copilul tot din ele invata. E absurd sa-i orpim si sa nu-i lasam sa experimenteze aceste lectii de viata.
Acum, revenind la articolul integral. Eu nu cred ca suntem nici “sefii” copiilor nostrii, dar nici “prietenii” lor, in sensul de “buddy”-hai sa ne tragem de sireturi.:) Un foarte bun pediatru, de aici, din America, spune si mi se pare foarte adevarat ca noi suntem sau ar trebui sa fim “ambasadori” pentru copiii nostri. Trebuie sa invatam “limba” lor si sa le intelegem trairile si rabufnirile. Nu e normal sa-i lovim si nu asa ii vom educa. Insa, copiii au nevoie de reguli. Si chiar se “bucura” atunci cind acestea sunt aplicate si exista o consistenta in aplicarea lor. Chiar daca, de multe ori, opun rezistenta. Si eu, in general, incerc sa fiu maleabila, cu anumite situatii: nu-l fortez sa manince, de ex (exista o structura clara de 3 mese pe zi) si el stie asta, ne asezam la masa, ii asez in fata mincarea, manica cit vrea iar daca nu a terminat si nu mai vrea sa stea la masa, l-am dat jos din scaun iar eu continui sa maninc. Insa, exista un NU clar pentru: NU lovim pe nimeni nici oameni, nici animale, NU muscam, NU lovim geamuri sau chestii care se pot sparge, NU fugim in strada. La astea sunt de neinduplecat indiferent de situatie.
Nici mie nu-mi place sa cataloghez, ma feresc cit pot de mult de asta. Insa, oricum, aici, in LA, mamicile, in general, sunt foarte politicoase si nu emit comentarii negative nici la adresa copiilor lor dar nici a altora. Nici mie nu-mi place sa fac comparatii. Fiecare copil e diferit si trece prin etape diferite de dezvoltare. Asta cu “impartitul” jucariilor e ceva ce aici, se invata de cind se nasc aproape.:) Aud cuvintul “share” de la citeva luni de viata. Cind mergem in parc, jucariile sunt, cumva la comun, iar parintii ii incurajeaza pe copiii lor intotdeauna sa “imparta” jucariile cu ceilalti copii. “Repetitia est mater studiorum”. 🙂 Scuze pentru postul prea lung. Nici nu am apucat sa scriu chiar tot ce cred si simt despre acest subiect.
noua, pediatra (de care ascult ca de dumnezeu) ne-a zis sa nu-i spunem niciodata norei ca nu e voie sa faca ceva, adica nu un nu raspicat. iar asta pentru ca, in cazul unui copil functioneaza infinit mai bine sa-i arati ca nu: ca nu e bine sa coboare scarile in fuga, ca nu trebuie sa rastoarne castronasele (ca o facea dinadins intr-o vreme). asa ca noi ne-am tot plimbat dupa curul domnisoarei si i-am luat manuta dupa diverse chestii, am indepartat-o din anumite locuri si tot asa. n-am renuntat insa complet la ,,nu e voie,,. e o chestie prea impamantenita.
ideea era ca, venind la noi niste prieteni mai deunazi, s-au aratat placut surprinsi ca, vai, o lasam sa faca de toate, lasa, ca asa invata, e un copil foarte cuminte etc. e drept ca este foarte cuminte si nu i-am impus interdictii peste interdictii. de pilda, are voie sa se urce pe masa (!), ca stie sa se dea jos, are voie sa umble cu cremele mele, dar nu sa se dea cu ele (le plimba cu caruciorul, mai nou), are voie sa umble cu telefoanele noastre, dar sa nu incerce sa le demonteze, sa vada ce-i inauntru:) are voie sa umble prin toata casa, arunca singura la cos gunoaiele, pana si la blisterele cu pastile am lasat-o sa se uite, nu vreau sa constituie ceva tabu pentru ea un lucru periculos, mai bine sa nu-l bage in seama.
oricum, mai avem multe de negociat si de invatat, dar iti spun sincer, laura: eu am fost un copil cu relativ putine restrictii, am fost nespus de fericita, o adolescenta deloc razvratita si o tanara prietena cu parintii mei.
ideal cred ca este sa realizezi foarte bine combinatia aceea intre parintele-prieten si confident si parintele-ale-carui-reguli-trebuie-respectate, spre binele tuturor, desigur.
[…] la fel ca data trecută, vă reproduc nişte fragmente şi dezbatem pe tema lor, da? Opiniile lui mi s-au părut super […]