Eliza are aproape patru ani şi, deşi este un copil extrem de inteligent şi mereu cu o replică pregătită, nu se joacă singură. Deloc. Nu are iniţiativa să se joace singură, să-şi inventeze singură jocuri şi nici măcar nu vrea să se uite singură la desene animate. În permanenţă, pendulează între mine şi tatăl ei, cerându-ne să ne jucăm cu ea. Are cuburi dar nu construieşte singură. Are creioane, foi, acuarele dar nu pictează singură. Are plastilină dar nu modelează singură. Are dvd-uri, dar nu se uită singură la desene. Nu ştie şi nu vrea să se joace singură. Are momente în care nu vrea nici să mănânce singură, vreau să-i dau eu cu lingura ca la bebeluşi. Pentru mine week-end-urile au devenit un stres teribil, pentru că nu pot face absolut nimic, fără să nu stea după fusta mea milogindu-se să ne jucăm sau să facem ceva. Mă întrerup în permanenţă din ce fac ca să mai colorez un desen, să mai citesc o carte, să mai fac un role- play cu papuşile ei Barbie sau cu marionetele.
Stau şi mă gândesc unde am greşit de e atât de dependentă de noi. Am greşit că am îndemnat-o eu mereu să facă una sau alta? Am greşit că n-am obligat-o să se joace singură? Am greşit noi că ne-am implicat prea mult în joaca ei? E normal ca un copil de patru ani să nu se joace DELOC singur, să nu aibă DELOC accese de independenţă?
Oare, din dorinţa de a face pe dos faţă de părinţii noştri care, de obicei, ne ignorau total (eu nu ştiu niciun părinte de-al prietenilor mei, de exemplu, care să se fi jucat vreodată cu copilul lui) greşim noi că le facem program copiilor prea mult, că le spunem cum să se joace şi ce să facă, că ne supra-implicăm, că dăm dovadă de exces de zel, că ne ignorăm nevoile personale în permanenţă în favoarea nevoilor/dorinţelor/mofturilor/cerinţelor copiilor?
Mă uitam duminica trecută în parc: erau cinci copii, fiecare cu părinţii, aproape toţi de vârsta Elizei şi NICIUNUL nu se juca cu altul, toţi se jucau singuri sau cu părinţii lor. Oare sunt eu paranoică sau e ceva în neregulă aici?
Vă invit, deci, la o dezbatere pe tema asta: este, oare, anormal faptul că un copil de patru ani se joacă doar cu părinţii şi nu singur (în casă) sau cu ceilalţi copii (în parc), măcar episodic, nu zic tot timpul? Aţi remarcat ceva în genul ăsta la copiii voştri sau în parc la ceilalţi copii, până acum? Aştept părerile şi, poate, sfaturile/sugestiile voastre despre cum putem încuraja independenţa copiilor, cu rugămintea să păstraţi un ton decent şi să argumentaţi coerent părerea expusă.
Laura, dar daca ii inviti o prietena de varsta ei, se joaca impreuna? Adica vreau sa spun…nu e dependenta de voi neaparat, ci pur si simplu prefera compania celorlalti.
Ai mei se jucau cu mine, si sa stii ca niciodata nu mi-a placut sa fac lucruri singura mica, eram innebunita mereu sa am atentie:)
Daca ii invit o prietena la ea (ceea ce e cam greu, pt ca prietena ei sta in celalalt capat al orasului) ajung sa se certe de la jucarii 😀 In parc se joaca cu ceilalti copii cand e cu bona, insa nu cand e cu noi, ceea ce imi da de inteles ca e o problema undeva, insa nu reusesc s-o identific.
Daca as fi in locul ei, si eu as incerca sa atrag atentia parintilor, bona nu m-ar interesa foarte mult. Iar din experienta mea de copil, ii faceam zile fripte verisoarei mai mari care statea cu noi, mama mama…
Ce vreau sa spun de fapt e ca-s sigura ca e doar o faza, copilareste mai un pic, sunt convinsa ca faci totul bine, dar poate nu i-ar strica sa o duci la o activitate unde sa se joace pur si simplu cu altii, oare nu exista?
O sa incerc, insa n-am vrut sa o aglomerez, asa ca in afara de gradinita, nu mai merge nicaieri. Poate ar fi cazul sa ii caut o activitate extracuriculara, totusi, o sa ma interesez pe la Palatul Copiilor daca au si activitati pentru copii asa mici.
Si eu am observat ca in parc copiii de varsta prescolara nu interactioneaza deloc, Matei se duce la ei, le vorbeste, ii ia de mana, majoritatea reactioneaza exact ca niste animalute speriate de oameni :)) Cred ca e de vina lipsa socializarii libere si a protectiei excesive a parintilor, dar si la gradinita, sunt obisnuiti sa fie paziti tot timpul. Din pacate insa cu socializarea libera e foarte greu de rezolvat in ziua de azi..
Pe de alta parte, poate ca Eliza simte nevoia sa interactioneze cat mai mult cu voi si atunci cand sunteti disponibili foloseste tot timpul la maxim, nu mi se pare nimic in neregula cu asta, mai ales daca atunci cand nu e cu voi se joaca singura sau cu ceilalti. Daca ai fi stat non-stop cu ea acasa si facea asa puteai sa-ti pui probleme, asa e probabil doar manifestarea unei nevoi.
ai dreptate, nu prea e bine ca din 5 copii insotiti de parinti, 5 [adica toti] se joaca numai cu adultii.
am impresia ca parintele din ziua de astazi are tendinta de a fi foarte grijuliu si de aceea isi pazeste copilul de ceilalti.
nu ma mira foarte tare, multi copii sunt violenti, insa refuz sa cred ca toti copiii sunt asa. parintii ar trebui sa se mai relaxeze putin, un copil se dezvolta normal [din toate punctele de vedere] atunci cand se joaca cu cei de varsta lui.
daca spui ca Eliza face asa doar cand e cu voi, nu si cand este cu bona, probabil ca va duce dorul cand sunteti la serviciu.:) si profita din plin :)) [ca orice copil] in timpul petrecut impreuna.
Buna, fetita mea este exact la fel, cand citeam ce scrii parca vedeam derulandu-se filmul vietii noastre. Clara implineste in iunie 5 ani, si da, trec si eu prin jocurile nesfarsite in care amandoua avem roluri stabilite de ea. Cand se intalneste cu alti copii, apar mici conflicte, am incercat sa le urmaresc, sa vad de la ce incep: de obicei, Clara vrea sa stabileasca niste reguli si este frustrata cand observa ca partenera de joaca nu le urmeaza. Ea traieste foarte mult in lumea povestilor si participa afectiv destul de mult atunci cand vede un desen, Frumoasa si bestia, de exemplu. Si-a format foarte clar in minte niste scenarii pe care incearca sa le puna in practica prin jocuri, cu mine ii merge pentru ca o intuiesc si am rabdare, dar cu altii e mai greu. pe scurt: lumea jocurilor si povestilor din mintea ei incearca sa-si gaseasca niste corespondente in lumea reala, si aici invata ea o lectie, ca ceea ce este foarte important pentru tine nu este la fel de important pentru cei apropiati tie. Cu mancatul, da, inca nu e total independenta, nici cu activitatile practice pana de curand(abia acum a inceput sa modeleze singura si sa coloreze), si nici cu uitatul singura la desene. Eu insa le vad ca pe o faza in care ea nu vrea sa renunte la sentimentul de siguranta si caldura pe care-l ofera aproperea parintilor, pentru ca de altfel la gradinita nu sunt probleme de socializare. La desene, de ex, eu am tradus intotdeauna cu o anumita intonatie, si am schimbat mereu pareri despre cum arata o printesa sau alta, si normal ca nu i se pare la fel de frumos sa se uite singura. Am mutle momente in care simt ca nu mai pot, dar observ ca pe ea astfel de lucruri o fac fericita, e oaza ei dupa programul de gradi, balet, inot, si alte lucruri de genul asta.
cred ca tine si de personalitatea copilului; eu una nu am nici o problema sa fiu singura ( si acum ca adult dar la fel eram si in copilarie), pe cand fratele meu, care e mai mic cu doi ani, e o fire care are nevoie mereu de interactiune cu alti oameni, iar cand era mic era o foarte lipicios
Nici baietelul meu nu se joaca cu alti copii cand suntem afara, dar am pus asta pe seama faptului ca e inca mic (2,5 ani). Insa cand citesc asa povesti, parca ma strange putin stomacul de ingrijorare. In casa se intampla sa se joace singur, dar destul de rar si numai dupa masa, cand este satul si inainte de somn.
asa era si Andrei cand avea 2 ani, in plus refuza si tipa cand se apropiau copiii de el 🙁 , cu atat mai mult cu cat singurul copil din grup apropiat de varsta lui era foarte agresiv
am observat atent ceea ce facea si am inceput sa lucrez cu el altfel: in loc sa-l fortez sau sa discut cu el (oricum era mic pentru discutii,iar a forta un copil sa se joace cu alti copii e o prostie), l-am expus la diverse situatii cu persoane necunoscute astfel incat sa-l determin sa reactioneze: nu reuseam in fiecare week-end,insa toata vara am plecat cu ei in excursii de o zi in diverse locatii unde,invariabil erau copii,dar mai ales trebuia sa si mancam: ii lasam pe ei sa comande ce vor sa manance (nu fara a sugera eu felurile potrivite 😀 ) si sa discute cu chelnerul,cu persoanele care intrau in vorba…daca vroiau sa cumpere ceva,ii lasam pe ei sa ceara si sa formuleze frazele….
in toamna am reusit sa observ ca se schimbase,interactiona cu alti copii…..insa nu complet,doar cand avea el chef…important era ca nu mai refuza sa mearga la copii (a participat la zilele de nastere ale tuturor copiilor din gasca unde s-au descurcat singuri la locul de joaca – nu aveau voie adultii 😉 )
din primavara am constatat ca s-a schimbat complet: se duce el la copii, initiaza jocuri,ii ia de mana si ii conduce el spre un loc ori altul….
insa,e adevarat ca are momente cand prefera sa-si faca propriile jocuri…se mai duce la ceilalti (toti sunt mai mari – au 7 ani,unul singur are 4 ani) cand are el chef,se joaca cu ei,se intoarce la ale lui…
in vacanta de Paste am fost plecati cu inca doua familii (o fetita de 5 ani-varsta Dariei; un baietel de 3 ani-varsta lui Andrei) si am fost bucuroasa sa vad ca se juca cu toti copiii prezenti in pensiune indiferent de varsta 🙂
in toamna incepe gradinita si sper sa vad si mai multe progrese 🙂
Buna tuturor,
Si noi avem 4 ani si asa cum descrie Laura, fix la fel e si la noi.
Insa o prietena pshiatru de copii imi spunea ca faptul (de altfel nu unul negativ daca am inteles eu bine de la ea) ni se datoreaza noua parintilor care de mici le-am fost aproape. Si eu stiu cazuri de familii unde copilul petrece foarte mult singur, dar asa a fost invatat.
am momente in care imi pare rau ca am procedat in acest fel insa imi revin repede pentru ca relatia pe care noi 3 – Mihai, tati si eu o cladim in joc conteaza enorm. NU mai zic cat de multe aflam unul despre altul in acest fel si cum il modelam pe cel mic prin joc.
Nu se joaca singur pentru ca e mult mai distractiv impreuna cu noi. Dar pentru noi asa e mai solicitant!
Respinram cand mergem la petreceri si acolo se integreaza perfect si se joaca de minune cu copii pe care ii vede pentru prima data. Si acolo chiar initiaza jocuri.
Asa ca, una peste alta eu cred ca e bine asa cum sunt copii nostri.
Eu ma mai joc cu S., dar are perioade de 20-30 de minute sau chiar mai mult in care se joaca singur, cu masinile, cu plastilina sau cu orice altceva (gaseste el ceva de mesterit, adica de stricat 🙂 ). Dar cum eu am perioade in care stau cu Cati, el e nevoit sa isi ocupe timpul si singur. Desigur, cerseste atentia noastra si mereu ne spune “joci peiuna”, adica sa ne jucam impreuna, dar daca trebuie, se poate juca si singur. Cum el inca nu merge la gradi, il simt ca tanjeste dupa copii…
Acum am avut timp sa citesc si din urma.
Cu parcul e alta problema: nu vreau sa generalizez sau sa arunc o vina asupra cuiva, insa din gradinite au inceput sa dispara jocurile de grup. si este mair e pacat! Degeaba programa si curricula le prevede daca educatorii nu le organizeaza. noi acasa nu putem sa jucam ursul doarme (si multe altele…) Locul lor e la gradi! Insa acolo vrem sa-i scoatem docenti si, asa cum zice piticul meu, stau mai mult “la caiete”. Il intreb ce ati facut azi? Am stat la caiete!
Cine vrea poate sa il invete sa tina creionul si sa deseneze sau sa coloreze acasa, insa jocurile nu le putem organiza noi acasa sau in parc (aici am putea…dar e discutabil).
Sper sa nu am suparat pe nimeni
Miri
Nu cred ca se va supara nimeni, chiar cred ca ai dreptate. Eu o voi intreba pe educatoare daca face jocuri de grup in clasa, chiar mi se pare o intrebare pertinenta, nu m-am gandit la asta.
Parca mi-ai citit gandurile referitor la lipsa interactiunii intre copii la joaca in parc sau gradinita.
Aceeasi problema o am si eu cu David, care face maine 3 ani. La gradinita l-am surprins de prea multe ori cum se juca singurel la groapa cu nisip, desi erau si alti copilasi pe acolo, insa asa cum au spus si alte doamne care au comentat mai sus, am observat cu groaza cum nici ceilalti copii nu interactioneaza..fiecare se joaca in legea lui.
Desi David are dorinta de a se juca cu alti copii in parc, am sesizat o respingere din partea celorlalti. Acum doua zile a vazut un baietel( maxim 5 ani) in parc care sufla ceva intr-o portavoce de copii. Curios sa vada ce e aia l-a luat pe baietel de mana sa se joace si cu el, iar acel copil l-a privit si s-a retras de parca l-ar fi picurat cu ceara si a fugit spre mama lui. Nici nu mai stiu ce sa-i spun in asemenea momente.
Nu se joaca singur cu jucariile lui, insa isi face de lucru cu tot felul de alte lucrusoare pe care le gaseste in casa sau pe afara, dar tot timpul pe langa mine.De exemplu ia un ciocan si loveste cu el intr-un bustean..poate fi asta interpretat ca un joc? Ia furtunul si uda iarba sau copacii, culege flori sau papadii pe care le sufla in vant sau le rupe petalele…iar cand e sa ne jucam cu jucariile, fara mine sau tatal lui nici nu sta mai mult de 1 minut sa le acorde atentie.
Eu merg pe ideea ca sunt prea micuti sa realizeze ca se pot juca si singuri sau cu alti copii si sa le placa acest lucru. Dependenti de noi in toate celelalte activitati au impresia ca si in joc e la fel.
Diana, sigur ca poate fi interpretat ca un joc. De altfel, la varsta asta, totul e un joc pentru ei. Ai noroc ca stai la curte, mereu am spus ca la curte e altfel, copilul iese afara si tot isi gaseste ceva de facut, cred ca in casa e mai plictisitor. Initiative am mai vazut si la Eliza, de ex, eram in parc si s-a dus la cateva fetite sa le intrebe daca vor sa se joace de-a v-ati ascunselea si toate au refuzat. Ma intreb daca nu o fi la mijloc si lehamitea sau dezamagirea, gen “daca nu vor sa se joace cu mine, nu ma mai obosesc sa le mai intreb sau ma joc singura”.
Cand i s-a intamplat si lui David sa fie refuzat de alti copii printr-un : “lasa-ma, ma joc singur”, sau “pleaca, e jucaria mea”, sau pur si simplu ” nu vreau sa ma joc cu tine”, ma chinuiam sa observ in locul respectiv un copil care sa para sa vrea sa se joace cu altii, il luam pe David de manuta si ii spuneam ca acel copil sigur se va juca cu el, iar pentru ca David inca nu vorbeste interveneam eu cu o intrebare de genul: ” el e baietelul meu, stie sa faca multe forme din nisip, vreti sa va jucati impreuna sa iti arate?” si surpriza, curiozitatea celuilalt copil vis a vis de talentele lui David in ale nisipului 🙂 il facea sa se joace fara probleme cu el..iar de la un inceput timid urmau tipete vesele, chiuituri si joaca de-a prinselea prin parc.
Ai vazut-o pe Eliza afectata vreodata ca a fost refuzata de alti copii? Eu la David nu am sesizat sa-l deranjeze refuzul altora, ba chiar devine si simpatic uneori pentru ca insista si-i sacaie pe copii care il refuza sau il alunga.
Nu stiu ce sa zic, parca nu pare afectata sau doar exagerez eu, pe fondul complexelor mele din copilarie 🙂 Ar trebuie s-o las in pace, banuiesc, si se va descurca singura in cele din urma.
Laura,nu te supara,dar mi-am adus aminte de ceva: la lansarea de carte de la Editura Paralela 45, Eliza s-a jucat cu Daria si cu Iris fara probleme (din cand in cand o striga pe bona),au alergat,s-au jucat, au desenat….e un copil absolut complet dezvoltat din punctul meu de vedere, stie exact ce vrea si nu cedeaza pana nu obtine: a vrut sa fie pictata si nu s-a lasat dusa cu niciun joc de langa masa pana nu au pictat-o,abia pe urma s-a dus sa se joace
in plus,ea a fost soricelul din punerea in scena a povestii Ridichea Uriasa unde copiii au jucat rolurile principale 😉
mi se par eun copil serios care,insa,are nevoie de compania copiilor
probabil ca vrea cu mami si tati pentru ca ii lipsitit mult;in plus,ca orice copil singur la parinti,este mai atasata de voi si doreste compania voastra
a discutat cu mine fara probleme cand am intrebat-o ce suc vrea (alegeau amandoua fetele – Daria si Eliza cate ceva), de asemenea, imediat ce a cunoscut-o pe Daria au admirat tablourile inedite de pe peretii mansardei unde avea loc lansarea de carte
sper sa nu te superi ca am dat acest detalii,daca te superi sterge comentariul 🙂
Nu ma supar deloc, chiar iti multumesc. Tocmai asta incerc si eu sa aflu, cu ajutorul vostru, daca gresesc eu pe undeva. Poate exagerez pur si simplu sau poate, asa cum spuneti voi, are nevoie mare de compania noastra si incearca sa profite de ea cat poate.
eu am vazut-o pe Eliza cat am stat acolo;mi se pare genul de copil serios care are parte de compania adultilor (asa era Daria cand era mica si am incercat din rasputeri sa o fac sa rada si sa ii caut prieteni de joaca de varsta ei…pe urma mi-am dat seama ca eu vedeam gresit totul: este un copil vesel, prefera compania copiilor mai mari cu care se intelege perfect, se joaca si cu cei mici si este foarte atenta cu ei – are momente cand mai degraba sta cu alti copii mai mici decat cu fratele ei,are insa momente cand il iubeste si il dascaleste pe frate-su de nu mai scapa de ea 😀 )
am inteles un lucru (cred ca este si cazul Elizei) : le place compania copiilor mai mari pentru ca au alt nivel de dezvoltare si comunica mai usor cu ei decat cu cei de aceeasi varsta care nu au aceleasi preocupari/aceeasi dezvoltare intelectuala,psihica…..etc
eu zic ca e ok, e super simpatica si se joaca bine mersi,poate ca o protejezi prea mult si de aici se simte si ea dependenta de voi si va cauta compania…..las-o sa se simta independenta,du-o la cursuri de dans,pictura….etc orice ii place….inclusiv Fastrackids 😉
Da, am remarcat si lucrul acesta, ca prefera compania copiilor mai mari. Poate si de aici se trage faptul ca isi doreste sa se joace cu noi, care suntem adulti.
Da, Laura, exact ultima concluzie din comment vroiam sa ți-o sugerez si eu. Las-o sa se dezvolte singura, eu cred ca nici nu ne putem influența copiii prea mult. Au personalitatea si caracterul lor bine definit.
Analizandu-i pe ai mei băieți, îți pot spune ca sunt total diferiti. Cel mic(aproape 3 ani) ar dormi in parc dacă ar putea, in timp ce cel mare (7), are momente cand refuza orice invitate a noastră. Parc, film, vizite la prieteni. Asta nu-l face introvertit
nu cred ca tu esti de vina – mai tarziu cand va creste incet, incet mai mare se va desprinde usor asa este si fiica mea fara mama nimic nu poate sa faca – cand era mica de vreun anisor, doi toata lumea ma invinovatea pe mine ca de asta e mamoasa ca i-am dat prea multa atentie, ca am stat doar eu cu ea, ca m-am jucat ..etc imi doresc sa fie asa mamoasa si de la 12 ani in sus caci atunci abia ne vom da seama cat de frumoase sunt si vor ramane in amintiri aceste clipe petrecute cu ei .
Scuze, am atins send din greșeală, telefoanele astea!!:)
Vreau sa spun ca îl observ pe băiatul meu cel mare, care a crescut exact cum o descrii tu pe Eliza, jucandu-se mai mult cu noi, este mai retras, dar atunci cand are încredere se apropie de copiii de vârsta lui, se joaca ii accepta fără probleme.
Cel mic in schimb, este un “argint viu”, care mangaie toți maidanezii( mă apuca crizele!!!!:), se joaca si ia de manuta pe oricine. Eu am încercat sa mă implic in egala măsura, dar acum, uitandu-mă in urma, mă gândesc ca prezenta fratelui mai mare a avut o mare influența. Ceea ce mi-am si dorit cand l-am planuit pe jr.
Prin urmare, poate asta sa fie o soluție de ajutor reciproc pentru frați, te pune pe gânduri??!! Un fratior, o surioara??!!
Sunt un potential psiholog (mai am o luna si termin masterul ) si pot sa-ti spun bazandu-ma pe ceea ai scris tu ca Elizei ii este frica sa nu fie abandonata , sa nu-si piarda parintii (e posibil si normal sa va simta lipsa in mod intens atunci cand plecati ; depinde foarte mult si de cand o lasati singura , adica de la ce varsta ) . Doar asa se poate explica refuzul ei de a face multe activitati de una singura . Desigur ceea ce iti spun acum nu e batut in cuie – e dificil sa pui un diagnostic atunci cand nu ai observat persoana in cauza . Oricum nu cred ca e grav atata timp cat fetita ta tot incearca sa interactioneze si reuseste sa interactioneze cu ceilalti copii . [ Imi pare rau pentru nedreptatea cu editura Rao – stiu de activitatea ta de traducator – fiindca am cumparat cartile traduse de tine de la editura anterior mentionata . ]
Multumesc pentru interventie, Ecaterina. Multa bafta sa termini cu bine!
Fetiţa mea e tare micuţă, dabea a împlinit 2 ani şi o lună… cu problema socializarii în parc ne întâlnim şi noi, doar că fetiţa mea este deschisă şi dispusă interacţionării pe când ceilalţi se uită speriaţi (chiar şi cei mari se retrag). Eu o duc şi in spaţii speciale pentru copiii, cum sunt cele din supermarketuri (normal, stau cu ea, dar mă retrag din peisaj şi o las singură), dar şi acolo puţini sunt cei care o bagă în seamă. Mă gândesc că poate e prea mică şi de asta ceilalţi “fug”. Ea se joacă singură cu jucăriile dar pentru perioade scurte de timp, apoi îmi cere altceva de sus de ex. de pe dulap, sau vrea afară etc. Mi-aş dori foarte mult să crească interacţionând cu ceilalţi copii. Vom vedea cum va fi pe viitor şi mai ales la grădiniţă.
Mie sincer nu mi se pare ca Eliza nu se joaca cu alti copii, mi se pare un copil foarte sociabil care cauta companie de toate felurile. Tocmai asta e problema, ca nu suporta sa se joace deloc si singura. Dar e mult spus problema, pentru ca e de inteles si e perfect normal ce face ea. E adevarat ca si eu imi dau ochii peste cap cand ma pune sa ma joc cu ea cu papusile sau sa fac diverse activitati insa pot s-o inteleg ca se plictiseste atunci cand sta singura. Mai ales ca voi sunteti plecati la serviciu atatea ore pe zi, seara esti ocupata cu mancare, rufe sau alte activitati, timpul pe care i-l poti acorda este limitat si insuficient pentru nevoile ei. Tin minte cand eram mica mi-ar fi placut sa petrec mai mult timp cu mama si cu tata insa ei erau mereu obositi sau ocupati cu altele. Probabil daca ai sta zilnic non stop cu ea si-ar mai gasi de lucru si singura, nu ar sta doar pe capul tau. Zic si eu, intelegand-o si pe ea si of course, intelegandu-te complet si pe tine.
uite solutie, apropo de ce spune Mihaela.
cauta in timpul zilei un moment [ar fi bine sa dureze mai mult de o ora] cand nu faci nimic altceva decat sa te joci cu Eliza. fie iesiti afara la plimbare, fie va jucati in casa, vezi tu. poate daca se obisnuieste ca zilnic sa primeasca aceasta “portie” sigura de atentie si de dragoste din partea ta, te va lasa sa respiri in restul timpului.:)
Exista o anumita varsta la prescolari cand nu stiu sa se joace organizat, in grupuri de copii si asta fac doar daca sunt ajutati de adulti.In plus, jocurile pe care ar trebui sa se puna acum accent ar fi acelea de rol, ei sunt la o varsta cand imita “viata reala”.Cum spunea si cineva mai sus, la gradinite nu se mai organizeaza jocuri de grup asa cum faceam odinioara, sunt foarte mult tintuiti pe scaunele in diverse activitati din care vor iesi doctori docenti ( limbi straine, jocuri psihologice, pictura, arta, etc.).In plus, in parcuri diversi parinti ( o mare majoritate ) isi tin copiii ” in lesa” de teama microbilor, a limbajului nu stiu cum, a violentei, a … si a…Mare greseala! Un copil nu va putea sa fie aparat la nesfarsit de mamica si nici mamica nu va putea la infinit sa renunte la viata sa pentru a sta numai cu ochii pe ceea ce vorbeste, joaca, discuta al sau copil.Un copil normal trebuie sa invete de mic sa faca fata singur diverselor situatii ( chiar daca asta presupune s-o mai si incaseze cateodata, sa mai fie si injurat de altii, sa fie jignit, etc.) Viata nu e un bol de sticla si nici copilul nu-i din marmelada, va trebui sa se pregateasca de mic sa faca fata evenimentelor viitoare din viata-i , care de multe ori vor fi neplacute si nu intotdeauna va putea mami sa le rezolve.Daca e vesnic tinut de mamica sa nu se duca acolo, sa nu se joace cu nu stiu cine, sa nu vorbeasca cu altcineva, nu va putea mai tarziu sa-si selecteze singur compania facand singur diferente intre oameni.
Referitor la Eliza, eu cred ca ei ii este extrem de dor de voi si in timpul cat sunteti impreuna vrea sa ii acordati atentie.Este si asta o forma de a-si manifesta dorul de voi.Si nu e deloc gresit sa stai cu ea in timpul tau liber, sa va jucati impreuna, sa comunicati, etc.Si asa stam extrem de putin cu ei din cauza joburilor pe care le avem, sa ne bucuram din plin de momentele cat inca ne vor in preajma lor, vom plange mai tarziu si vom tanji dupa clipele in care eram cei mai importanti [emtru ei si ne doreau continuu prezenta.Incet incet ne vor lua locul, pc-urile, prietenii noi de la scoala, ulterior iubitii si mai apoi sotii/ le lor.Sunt momente magice pe care ar trebui sa le fructificam maxim, dureaza inca putin si nu le vom mai simti gustul niciodata.
Am pierdut un comentariu inainte sa dau send dar intre timp am si citit ce ti s-a scris mai sus. Pana acum un an ma exaspera ca soacra mea era tare afectata ca al meu copil nu stie sa se joace singur asa cum a facut-o acum 35 de ani sotul meu, fiul ei. Stiu ca ea nu a avut timp pt copii. Eu insa am avut mereu chiar si atunci cand nu am mai avut rabdare 😉 Si gaza nu stia sa se joace singur. Fiindca eu am fost mereu cu el, langa el. De cand cu gradinita nu s-au observat imediat schimbari. Abia acum dupa 2 ani de gradi de vreo 6 luni copilul meu se joaca singur. Are momente cand se retrage in camera lui si se joaca, povesteste, se uita la carti etc. Nu cumva insa sa il trimit eu sa se joace singur ca nu reuseste. Cred ca trebuie sa gasesti o modalitate prin care sa ii oferi apropierea ta dar nu neaparat interactiunea. Sa stie ca acum esti acasa si oricand vii daca are nevoie de tine dar ca poate si singura sa coloreze, sa lucreze plastelina etc. Ii poti da “teme”: “mami face acum x lucru iar tu poti sa colorezi si cand e gata pagina asta atunci vii sa mi-o arati”, ” dupa ce se termina episodul asta din Tom si Jerry la care te uiti singura fiindca eu trebuie sa fac y lucru vin si imi povestesti, ok?” Sunt curioasa daca ar avea efect la voi?!
Ideea cu partenerii de joaca e f buna. Daca prietena ei e prea departe atunci cautati una mai aproape. Si fiul meu si vecinul nostru cu doua saptamani mai mic ca varsta au momente de cearta dar……..se rezolva. Si asa invata sa traiasca un conflict, sa il rezolve intai cu ajutor apoi intre ei. De multe ori vine si intreaba daca are voie la Felix la joaca. Si il duc si castig 1-2 ore cand pot lucra in voie. La fel Felix e adus la noi de mama lui care il stie supravegheat la noi si are si ea 1-2 ore penru rezolvat chestii. La inceput nu au stat singuri in casa/camera celuilalt baiat si noi mamele am ramas cu ei in vizita respectiva. Acum nu e o problema sa il duc, las, stabilesc o ora la care vin sa il iau.
E foarte bine ca sunteti apropiati de ea voi ca parinti dar cred ca independenta e necesara si se poate invata. Doar nu o trimiti in lume de pe acum, nu? Glumesc!
eu cred ca e normal ca Eliza sa isi doreasca sa se joace cu voi. nu stiu cat petreceti voi la servici, dar imi imaginez ca mult (ca tot omul in zilele noastre, din pacate).
al meu are 2 ani si 4 luni. se joaca singur destul de mult, isi gaseste de lucru, isi imagineaza diverse. e drept ca l-am si lasat, am mers de mult pe ideea asta sa il invat sa fie independent. daaar, cu toate astea imi cere des sa ma joc cu el, sau sa vin pe langa el sa ma implice in jocurile lui sau se implica el in treburile mele (vreau nu vreau).
si mai cred ca noi parintii gresim mult si ii impiedicam sa fie independenti (ma pun si pe mine in aceeasi oala). eu in parc aud mereu: du-te si joaca-te cu copiii, da-i si lui jucaria, da-te si in leagan, dar nu te mai juca atata la nisip hai si la tobogan, nu pe aici ca esti mic si nu poti, nu te du la copiii aia ca sunt mari si ii incurci sau sunt mici si ii lovesti etc. si vesnicele: nu alerga ca transpiri, nu te aseza ca te murdaresti, nu pune mana ca iei microbi sau ia si gura asta de banana/mar.
ma doare pe mine capul cand aud toate astea: lasa copilul sa faca ce vrea (dar normal sa nu fie periculos) si o sa vedem cu totii cate se schimba.
si eu ma observ pe mine stand cu gura pe el uneori, dar imi revin repede (zic eu).
o alta problema e si ajutatul copilului. hai sa te ajut ca nu poti sau ca esti mic. eu incerc sa ma abtin si sa il ajut cand imi cere. cateodata imi pierd rabdarea dupa ce incearca de 5 min sa isi dea o soseta jos, dar imi musc limba si tac (sau nu, dar eu incerc 🙂 ).
doamne, cate comentarii! sa ma ierti, laura, sper sa nu repet ce ti-au spus si alti parinti, chiar nu am timp sa le citesc pe toate.
bun, am s-o compar pe eliza intai cu mine, pentru ca e nascuta tot pe 6 oct. am fost un copil din cale-afara de obositor in primii ani ai vietii mele, dar doar atunci. si-acum imi amintesc cat de dor imi era de ai mei, stateam ba cu matusile, ba doar cu unul din ei, ca lucrau la schimb, ba cu strabunica, ba cu mamaia, ba cu vecina etc. dar mi-i doream mereu langa mine, desi nu ma simteam neglijata, pur si simplu ii iubeam foarte mult. ma prefaceam ca adorm si plangeam in camera pana ajungeau langa mine, in pat (aveam vreo 3-4 ani atunci). dupa aceea s-a nascut fratele meu si am fost eu o a doua mamica pentru el. totul s-a schimbat in bine si m-am inteles foarte bine cu el, n-am fost un copil catusi de putin egoist. eu zic ca solutia este sa lasi lucrurile sa decurga in mod firesc, sa vorbesti mereu frumos despre alti copii, sa povestesti lucruri din copilaria ta si sa lauzi, de fata cu eliza, alti copii (fara s-o ignori pe ea). spun asta pentru ca, desi doar eu si sotul am stat cu nora de cand s-a nascut, adica nu a stat mai mult de 8-9 ore cu altcineva (in cel mult 10 cazuri, nu mai des, si are 3 ani), este un copil foarte independent. se joaca si singura, insa normal ca-i place mai mult sa se joace cu altcineva. este foarte, foarte (deranjant de, cred) pupacioasa si iubareata, ii plac absolut toti copiii, animalele, insectele, florile, povestile etc., pentru ca asa suntem si noi (gretos de mierosi un pic:) iti spun sigur ca va veni o vreme cand lucrurile vor merge mai bine, cand se va juca si singura sau cu alti copii, cand va fi mai independenta (si mai incapatanata) decat poate ti-o doreai. trebuie doar sa-i oferi un exemplu prin propriul comportament, dar si multa iubire, ca aia nu-i niciodata de prisos.
noua toata lumea ne spune ca am tras lozul cel mare cu nora, ca rareori mai intalnesti copil asa dulce si bun si istet si…si… insa crede-ma ca n-a fost mereu usor, numai ca am luat totul cu o oarecare lejeritate, sperand sa vindec orice of cu o imbratisare prelungita.
nu te cunosc, dar mi te inchipui drept o tipa activa, dornica sa faca multe, sunt convinsa ca si lucrezi mult, iar colac peste pupaza – te ocupi si de blog, caruia in mod evident ii dedici o parte din energia ta. fata voastra scumpa are nevoie doar de voi si voi sunteti reperele ei de pana acum.
eliza este perfect normala, are nevoie de (si mai) multa iubire.
renata
Buna tuturor!
Cezara are aproape 3 ani si cauta permanent compania cuiva la joaca, chiar si cand se uita la desene. Ne prefera pe noi, parintii, dar si copiii mai mari decat ea.
Acasa are momente scurte, 10-20 minute (sau poate nu sunt chiar scurte?!) cand incepe sa se joace singura, mai ales cu ustensile din bucataria ei. Dar sfarseste venind cu ele in bucataria mea. Si ne apucam de gatit, de povestit …. greu e in weekendurile ploioase, nu apuc nici sa-mi trag sufletul.
Buna Laura,
Eu am un baietel de 4 ani si 4 luni, si la fel ca si Eliza, nu se joaca deloc sau aproape deloc singur. Eu zic ca pana la urma fiecare copil e diferit, asa e firea lui. Nu-i plac copiii, ba chiar se ascunde de ei, cu cat sunt mai mici cu atat se fereste mai tare de ei. In schimb ii plac adultii, cum prinde un adult dispus sa-i cante in struna, cum incearca sa-l antreneze la joc. Nici la gradinita nu se joaca cu copii, educatoarea mi-a spus ca e tot timpul in preajma ei, incearca sa o copieze, iar cand vrea sa-l antreneze in joc cu alti copii, are atitudine de lider, incearca sa ia locul educatoarei si sa-i “instruiasca” el pe ceilalti.
Am citit la un moment dat intr-o carte de psihologia copilului ca in jurul varstei de 4 ani copiii sunt intr-o faza foarte simila adolescentei, constientizeaza intr-un fel faptul ca au crescut si ca trebuie sa se desprinda oarecum de mama, iar pe de alta parte si-ar dori sa fie din nou bebelusi, rasfatati, legati de mama. Poate de aceea copiii nostri isi doresc sa fie in permanenta cu noi, mamele. Nu cred ca sunt motive de ingrijorare, fiecare copil e diferit, cu varsta probabil se vor schimba, nu inseamna ca daca acum nu se joaca cu alti copii nu vor fi niste adulti sociabili.
Varsta de 4 ani este o varsta foarte potrivita pentru inceputul socializarii (si subliniez pe inceputul), a initiativei in joaca, a jocului in grup. Mai ales ca 3 ani si jumatate – 4 ani este varsta la care copiii intra in colectivitate. Teoretic asta este scopul gradinitei: sa-i invete sa colaboreze, sa se joace impreuna, sa isi astepte randul, sa tina cont si de ceilalti.
M-am mirat ca am vazut aici atatea opinii de psihologi si nimeni nu a pus accent pe acest aspect.
Un copil care se joaca singur la 4 ani este un copil special. Un copil care cauta asistenta in cineva mai mare (indrumare) la varsta asta este un copil normal.
De altfel, din comentariile de mai sus reiese acest aspect: toata lumea are aceasta “problema”.
N-am citit studii in sensul acesta, dar din multimea de copii din jurul meu, 4-5 ani este varsta la care copilul incepe sa devina usor independent si nu este foarte sigur ca ii place asta.
Daca pana la aceasta varsta “se jucau singuri”, adica isi faceau treaba cu cate o jucarie incercand sa o descopere si erau absorbiti de activitatea respectiva, la 4 ani au descoperit deja lucrurile elementare si au nevoie de mai mult. Si se intorc spre parinti.
Este una dintre cele mai solicitante perioade ale copilariei: nu stie sa citeasca, nu stie sa numere, nu stie sa descopere nivelul urmator singur si are nevoie de mama/tata sa ii indrume.
Si, desigur, mai am un rest vis-a-vis de cum ne-au crescut parintii nostrii: mama pleca dimineata la serviciu (cam cand plecam si noi la scoala) si se intorcea seara pe la 8, iar tata a excelat prin absenta, asa ca noi (eu si sora mea) am crescut aproximativ singure. Am tanjit toata copilaria dupa interactiunea cu parintii si n-am stiut niciodata cum sa interactionez in afara familiei. Ca urmare eu nici in ziua de astazi nu stiu sa relationez si sunt usor antisociala.
eu am 2 fete (vine si baiatul pe drum) si se joaca foarte mult impreuna, isi construiesc jocuri, inventeaza roluri…poate si pt ca sunt de varsta apropiata (1 an si jumatate intre ele). Cand suntem intr-un grup de copii insa cea mare nu prea ia initiativa, e asa lipita de mine insa cea mica e cea care isi face prieteni noi ( e mult mai sociabila) si apoi indrazneste si cea mare. La voi poate ca e din cauza ca e singura la parinti, zic si eu…nu-s mare specialsit 🙂 ce zici?
buna ! AM UN BAIETEL DE 4 ANI la toamna o sa mearga la gradinita si nici nu vreau sa ma gandesc la ziua aia mi-e frica ca n-o sa stea nu e sociabil si nu se implica mai deloc in jocurile cu copii din cauza si copii il cam evita si a devenit foarte complexat datim un sfat cum pot sal ajut
Buna, mult succes baietelului tau in prima zi de gradinita, sunt sigura ca iti va depasi asteptarile si se va descurca perfect. Intre timp, ar fi ideal sa nu il lasi sa iti simta temerile pentru ca se va teme si el. Citeste acest articol, vei gasi acolo cateva sfaturi utile: http://10littlelucky.blogspot.ro/2011/09/prima-zi-de-gradinita.html
exista undeva in carti de psihologia copilului ceva despre etape ale dezvoltarii jocului la copil: joc solitar, joc in paralel, joc impreuna… nu mai stiu exact, dar am sa caut mmaine sa iti trimit