Aş vrea să vă invit la o dezbatere despre cum îi educaţi voi pe copiii voştri cu privire la competiţii şi la câştigarea acestora: îi învăţaţi că e bine să câştige prin orice mijloace, că e bine să fie super-competitivi, că trebuie să fie mereu pe locul 1, orice-ar fi?
Mi-a venit ideea să discutăm despre asta când am citit pe facebook postarea unei persoane care ne îndemna să votăm lucrarea unui copil şi spera că, cu ajutorul celor 5000 de prieteni din listă, copilul respectiv va câştiga. Ştiţi deja că eu sunt împotriva concursurilor cu votări, însă chestia asta m-a inflamat puţin. Să zicem că şi Eliza va participa într-o zi la un concurs, cu o lucrare foarte bună. Dacă eu nu am 5000 de pieteni, ea nu are şanse să câştige, indiferent cât de bună ar fi lucrarea. Sau s-o luăm invers, Eliza face o lucrare slabă, însă eu mă rog de voi s-o votaţi şi voi, pentru că ţineţi la mine, o votaţi, în defavoarea unui copil care a muncit mai mult la acel proiect. Ce o învăţ eu pe ea: în primul caz, că nu contează ce şi cât munceşti, dacă alt copil are suficienţi prieteni (sau mama/tata are suficienţi prieteni) să îl susţină, va câştiga oricum, iar în al doilea caz că în viaţă câştigă cine are susţinere şi nu cine munceşte, aşa că nu are sens să mai muncească.
N-am nimic cu părintele care a postat asta, doar e datoria părintelui să-şi susţină copilul, însă m-a deranjat modul de abordare. Dacă ai 5000 de prieteni în listă, automat copilul tău poate câştiga şi o excursie pe lună. Dacă nu, ghinion, nu contează cât munceşti, că nu câştigi nimic. Mai normal mi s-ar fi părut să scrie: ăsta e copilul meu, asta e lucrarea lui, dacă vă place, votaţi, dacă nu, nu. Şi asta ar fi fost ok. Însă m-am uitat în toată galeria şi erau lucrări mult mai muncite acolo care poate ar fi meritat like-urile alea date pe prietenie. Nu zic mai frumoase sau mai bune, că nu e treaba mea să-mi dau cu părerea, m-am uitat să văd, însă, cine a muncit mai mult.
Pe mine chestia asta cu competiţia a început să mă înspăimânte: de la competiţia din faşă cu cine vorbeşte mai repede, cine face mai repede la oliţă, cine se caţără mai repede pe tobogan, până la chestii de genul ăsta, nu e decât un pas. Ne naştem şi creştem într-o permanentă competiţie: pentru cele mai mari note, pentru premii, pentru bărbaţi/femei, pentru joburi şi pentru ce o mai fi, cred că şi pentru cel mai bun loc de înmormântare sunt unii care se bat, şi uităm că viaţa nu constă doar în competiţii şi comparaţii. Când le spun oamenilor că nu-mi doresc ca Eliza să fie premiantă, se uită ciudat la mine. Nu, nu-mi doresc să fie premiantă, îmi doresc să îi placă să înveţe, nu să fie un roboţel care să reproducă toate lecţiile de la toate obiectele. Dar asta e altă discuţie deja. Să revenim la oile noastre. Cum vă educaţi copiii? Spirit competitiv acerb sau spirit de echipă, plăcerea competiţiei etc? Şi din alt punct de vedere: în societatea în care trăim, cum e mai bine până la urmă?
Echilibru e cuvantul cheie, ca peste tot. In cu totul alt context, am avut recent o discutie cu acelasi subiect: competitia. Era in cadrul unei conferinte in care ni s-au prezentat diferitele etape prin care trece un manager si cum este munca lui evoluata. La sfarsit, reiesea clar ca persoanele competitive, care isi doresc cu orice pret sa fie primele, erau preferate pentru acele posturi. E drept ca era vorba de domeniul finantelor, dar noi am fost destul de socati de cuvantul asta care era prezent tot in a treia propozitie: competitie, competitie, competitie…sa fii primul, sa fii primul, sa fii primul…
Fiind vorba de un curs de resurse umane, ne-au fost totusi prezentate si alte meserii, in care nu e neaparat nevoie sa vrei sa fii tu primul in orice situatie, ca sa iti faci bine treaba.
Concluzia: mi se pare o tampenie sa ii insufli copilului dorinta de a fi mereu primul. Insa nici extrema cealalta nu e buna. Trebuie sa fie capabil sa stea in fata celorlalti fara frica si sa isi poata spune ca e la fel de bun ca ei si ca are sansele lui/ei. Echilibru, cu asta am inceput, cu asta termin. Sper ca am fost cat de cat clara.
PS: Cat despre lumea in care traim, e o lume a celor puternici, asa a fost mereu, iar cei cu spirit de competitie vor fi mereu cei care vor iesi in fata si vor conduce lumea. Ma refer, bineinteles, la competitie in sensul ei nobil, in care fiecare se bazeaza pe fortele proprii. Si daca stau sa ma gandesc mai bine, copilul trebuie invatat ( e umila mea parere) sa faca ce se poate mai bine cu informatiile/capacitatile de care dispune. “Be the best of whatever you are”, aia e tot ce conteaza.
acelasi lucru mi s-a intamplat si mie pe fb;acum este inchis chatul 😀
nu inteleg nebunia asta cu voturi! parca nu ar trai decat pentru astfel de concursuri! au grupuri pentru a obtine voturi si a se ajuta la concursuri!
asta e o adevarata isterie in masa!
Laura, mi se pare ca acest mod de abordare seama foarte mult cu ceea ce se intampla pe vremuri: tata il cunoaste pe cutarica, deci am o pila in locul X, asa ca am mari sanse sa reusesc; restul…sa se descurce! Competitia este utila atunci cand este constructiva si are niste limite. Cred ca e important ca un copil sa inteleaga ca, concurenta leala, bunul simt, transparenta, spiritul de echipa, generozitatea sunt valorile viitorului, iar aceste caracteristici il vor face mult mai valoros decat un copil “sustinut”, care lupta prin orice mijloace numai pentru sine, care nu stie sa ofere si sa gaseasca in mod cinstit un loc in societate. Nici eu nu suport comparatiile si comentariile de genul ”copilul meu e mai destept pentru ca a mers la 10 luni, si a facut la olita la 2 ani etc”. Sunt diferiti si ne completam, acesta este un lucru extraordinar!
Eu trebuie mai degraba sa ma lupt cu spiritul ei competitiv inascut – sau dobindit la cresa, nu stiu. Eu n-am incercat s-o stimulez sa fie prima, dar in fiecare zi aceleasi discutii: vreau sa fiu prima la imbracat, prima care termina de mincat, prima care ajunge la usa, cea care ia ultima ridiche de pe platou (sic). Nu vreau s-o descurajez, insa incerc s-o temperez un pic, caci daca telul in viata e sa cistigi tot timpul… nu e sanatos. Spirit de competitie, da, sa cistig mereu, nu se poate.
Asta imi aminteste de ce imi povestea sora mea la un moment dat, despre o fetita dintr-un serial care nu fusese invatata sa piarda, ci lasata mereu sa castige. Si cand a pierdut prima oara a fost un soc total pentru ea pentru ca nu stia ce-i aia 🙂
Iar socul respectiv a facut-o sa fie foarte violenta si isterica si sa-si loveasca tatal. Parintii o protejasera mereu iar bunicii au incercat sa le atraga atentia cu riscul de a se certa cu propriii copii. La finalul episodului fetita reuseste sa piarda un joc de sah cu bunicul fara sa explodeze.
constat ca semanam si din punctul acesta de vedere: nici eu nu am sa-i insuflu norei ideea ca trebuie sa fie printre primii din clasa. totusi, mi-as dori sa-i placa o anume disciplina sau sa stiu ca o pasioneaza ceva (asa cum mie mi-au placut mult engleza, artele plastice, filmele).
poate vi s-a intamplat tie si mihaelei ca parintii sa va compare una cu cealalta sau cu colegi de-ai vostri. ai mei au facut lucrul acesta si pentru mine a fost nitel frustrant. au facut-o din inertie, au renuntat repede si oricum pe mine nu m-ar fi ambitionat astfel.
nu-mi dau seama cam pe unde s-ar situa nora din punct de vedere competitiv, insa am observat ca mai lasa de la ea in unele privinte si fara parere de rau.
ma deranjeaza ceea ce se spune, ca lumea apartine celor puternici (a se citi ambitiosi, perseverenti, descurcareti, nu neparat muncitori, talentati etc.). ce lume e aceea? ma intreb. cred ca una dominata de interese mai degraba materiale, fara prea multa simtire, emotie si empatie. parintii m-au invatat sa dau dovada de bun simt si asta a contribuit la atitudinea mea degajata si incapacitatea de a-mi calca pe principii doar ca sa razbesc. fiecare procedeaza asa cum crede de cuviinta, dar eu cred ca si-un copil trebuie invatat ca e spre binele lui sa doarma linistit noaptea si sa nu-i fie vreodata rusine cu ceea ce a facut.
ar fi grozav ca-n lume sa nu existe decat lideri, mentori, amazoane, femei de cariera, profesionisti, oameni bogati depotriva fizic si spiritual. dar stim cu totii ca nu asa stau lucrurile. exista multi care muncesc din greu si parca fara spor, multi oameni nedreptatiti, dar si multi care stiu sa guste din plin viata, asa cum este ea si fara sa-i deranjeze ca ies constant pe locul 2. macar l-au obtinut corect.
renata
Gestionarea spiritului de competitie este motivul pentru care fetita mea, inca la gradinita, ia ore de canto si participa la concursurile de muzica pentru copii. Acum, inainte de a merge la scoala si de a pasi in lumea competitiilor de tot felul(caci acesta este trendul in lumea toata), se obisnuieste cu aceste concursuri in care a invatat ca ea este aceeasi fetita valoroasa si muncitoare si cu premii mari si fara, ca aceste concursuri fac doar o evaluare a unui moment si nu a intregii sale fiinte, ca se poate perfectiona, ca cei care acorda calificative pot fi subiectivi(influentati fiind de diferiti factori) samd
Si cel mai important lucru este acela ca exista o alta sansa in care se poate repara greseala, iar urmatoarea evaluare sa fie mai buna.
De asemenea incerc sa-i insuflu faptul ca trebuie sa se compare doar cu ea, cu evolutia sa anterioara si nu cu altii, incercand sa nu acordam etichete nimanui.
Avand si o sora mai mica am posibilitatea sa le demonstrez ca, desi ele au aceleasi origini si seamana foarte mult, de fapt sunt persoane diferite cu gusturi si nevoi diferite, iar exemple am destule.
Competitia este doar o evaluare a unui moment din viata unui om, iar munca SIGUR va fi rasplatita mai devreme sau mai tarziu(cu exemple concrete din viata noastra) si cel mai important: HRANITI SUFLETUL NU EGO-UL!
Mai intai: iti urez sa te mai tocesti (ca sa nu te mai enervezi), sa inveti sa ignori competitiile sau sa le alegi pe cele care sunt importante pentru voi ,si sa o educi pe Eliza sa asculte de propriul sistem de valori (si nu de cel promovat/practicat de colegi). Si asta in urmatorii 3 ani. Pentru ca de indata ce ai calcat in mediul scolar vei fi pe taramuri foarte miscatoare.
Pe mine anul acesta – clasa I- m-a imbatranit mai mult decat orice alta experienta. Exista o presiune si o competitie constanta intre parinti in numele copiiilor. Infricosator. Foarte putini parinti isi pun problema fericirii si echilbrului copilului. Cei mai multi isi pun problema in termeni “sunt mandru de tine”/”m-ai facut de rusine”.
Si referitor la sursa subiectului: concursurile pe facebook, sau pe orice alt mediu online social sunt centrate in jurul celor care voteaza. Pentru ca orice astfel de concurs are un sponsor care trebuie sa aiba o cat mai mare vizibilitate, deci cu cat voteaza mai multi cu atat este concursul mai rentabil. Concursul nu se refera la cine are cel mai frumos desen, sau la cine are cel mai bun proiect. Concursul este “cine aduna cele mai multe voturi”. Obiectul care aduna voturi nu are nici o relevanta. Cine a adunat cele mai multe voturi a promovat sponsorul cel mai bine si, logic, are dreptul la o plata de la sponsor = premiul.
Cine alege sa participe la astfel de concursuri alege de fapt sa faca publicitate unei companii.
Multumesc, Maria, o sa ma stradui sa ma mai tocesc 🙂 Si mi-e asa de groaza de momentul inceperii scolii de nici nu-ti poti imagina!
Cris are dreptate, Eliza ar trebui sa stie ce inseamna competitia. nu ca sa concureze cu altii [si sa castige cu orice pret!!], ci ca sa vada cum e. pentru ca inevitabil competitia va face parte din viata ei. trebuie sa o pregatesti pentru astfel de situatii.
concurenta intre copii nu apare doar in cazul unor concursuri / intreceri. cei mici ‘se lupta’ pentru atentia cadrului didactic, pentru popularitate [oricat ar parea de paradoxal], pentru note mari [asta porneste de acasa, da] s.a.m.d.
este greu sa nu te compari cu altii, chiar si adult fiind. ma indoiesc ca un copil are puterea sa faca asta, nu detine autocontrolul si puterea de care are nevoie.
spiritul de competitie apare din instinctul de supravietuire cu care noi, oamenii, ne nastem. e legea junglei, cei puternici rezista. de aceea inca mai existam pe pamant. tot noi, oamenii.
personal, sunt relaxata total. cand vad ca cineva incearca sa fie mai bun ca bine… ma asez pe banca si privesc amuzata.:))
iar de comparat cu altii, nici gand. stiu cine sunt [si ce pot], n-am nevoie sa [mi-]o confirm raportandu-ma la semeni.
Mie mi se pare aberant sa-ti lasi copilul sa creada ca e cel mai bun in conditiile in care nu este. Nu vreau sa ma gandesc ce valori va avea cel mic in viata si cum va rezista socului cand va afla pe propria piele ca de fapt altii sunt mai buni iar el nu prea este nimic fara ajutorul parintilor. Trist! (asta apropo de exemplul cu concursul de pe FB)
Legat de competitie: da, e buna (cu conditia sa nu depaseasca anumite limite). Pentru ca viata e o lupta si cei mici trebuie sa invete ca uneori castigi si alteori pierzi. Dar cel mai important e sa nu te compari cu altii si sa mergi mai departe.
Daca iti lasi copilul sa creada ca e cel mai bun in conditiile in care nu este, ajunge ca Andreea de la Masterchef 😀 Cine se uita la emisiune intelege perfect ce zic 😀