A doua zi a conferinţei Alethei Solter a fost dedicată lacrimilor şi crizelor de furie şi deşi a mai repetat şi idei din prima zi a fost la fel de revelatoare, mai ales în ceea ce priveşte plânsul, care trebuie să lăsat să se petreaca şi nu întrerupt în vreun fel.
Principiile de bază ale vindecării
- copiii au nevoie să se simtă iubiţi şi în siguranţă
- trebuie să le reamintim copiilor de traumă (nu s-o băgăm sub preş că poate trece)
- copiii trebuie să proceseze trauma printr-o descătuşare de emoţii: prin vorbit, râs, plâns, dat din mâini şi din picioare, tremurat sau joc terapeutic
Când opreşti plânsul, nu-l opreşti pur şi simplu, ci doar îl amâni.
Cum este reprimat plânsul (vă recunoaşteţi în vreuna din situaţiile de mai jos?)
- copilului i se spune să înceteze.
- pedeapsă sau ameninţare
- retragerea afecţiunii, izolarea copilului
- tachinarea (“eşti urât/ă când plîngi”)
- hrănirea sau suzeta
- distragerea atenţiei (prin vorbit, joacă, mişcare)
- îl faci pe copil să râdă sau să vorbească
- negi sau minimalizezi durerea copilului (“hai, termină, că nu doare aşa de rău”)
- îl lauzi pe copil că nu plânge (“bravo, ce fetiţă curajoasă”)
- îi dai medicamente (tranchilizante, energizante, antidepresive – Peritol??)
Efectele reprimării plânsului asupra adulţilor – cum ajung adulţii să facă faţă emoţiilor
- folosirea drogurilor (cafea, alcool, nicotină etc)
- alimentaţia în exces
- ronţăirea unghiilor sau alte astfel de obiceiuri
- încordarea muşchilor
- activitate excesivă (hm!)
- dependenţe comportamentale (uitat la TV, jocuri de noroc, cumpărături excesive)
Trei metode diferite de gestionare a trezirilor nocturne
- Metoda “cry-it out” (lasă-l să plângă) poate duce la anxietate, pierderea încrederii, stimă de sine scăzută, nesiguranţă.
- Metoda consolării (legănat, alăptat) poate duce la treziri mai frecvente deoarece copilul îşi reprimă plânsul
- Metoda “crying-in-arms” (plâns în braţe) ajută bebeluşii să doarmă mai bine, le stimulează dezvoltarea fizică şi emoţională şi duce, în timp, la relaţii bazate pe încredere şi sentimentul de siguranţă
Părinţii încearcă să oprească plânsul pentru că ei cred că asta e datoria lor (prin legănat, alăptat, oferit suzetă sau jucărie)
Cum îi ajuţi pe copii să-şi depăşească temerile
- accepţi frica lor
- le oferi informaţii corecte
- încurajezi eliberarea emoţiilor prin joacă şi râs sau prin plâns
Despre eliberarea emoţiilor prin joacă şi râs sau prin plâns am discutat şi aseară la ultima sesiune de curs Joc şi emoţii al Otiliei Mantelers. Cursul este minunat şi îl recomand din tot sufletul, m-am bucurat aşa mult să aud aseară părerile bune ale celorlalţi despre Otilia şi chiar cineva a spus că a venit la curs special pentru Otilia, că nu ştia nimic despre curs, dar o ştia pe ea. Nu cred că e posibil să nu te cucerească stilul ei deschis şi volubil şi sinceritatea debordantă, dar asta e doar părerea mea personală şi subiectivă şi v-am mai împărtăşit-o şi aici.
Câştigătoarea concursului din primul articol despre Aletha este Dana pe care o rog să-mi lase un comentariu cu datele ei pentru a-i putea expedia cartea.
am scris si eu despre subiectul acesta, dar sigur ai citit postarea, asa ca nu-ti mai las linkul.
foarte bun articolul, multumim!:)
Am citit cartea despre care vorbesti si, desi sunt de acord cu anumite puncte de vedere expuse in carte, ca de exemplu, a empatiza si accepta lacrimile unui copil, indiferent daca acestea sunt de frustrare, durere sau eliberare, sunt alte aspecte, in special in partea dedicata bebelusului care pur si simplu, nu au contact cu realitatea.
Autoarea afirma cum ca nu e bine sa-l lasam pe bebelus sa plinga singur, neconsolat. Cu mult respect, trebuie sa o contrazic, caci relitatea nu e intotdeauna la unison cu fictiunea.:) Daca ai 2 copii mici, sunt momente cind e absolut fizic imposibil sa faci ca lucrurile sa mearga perfect iar daca unul din ei plinge, iar celalat trebuie schimbat, de exemplu, iacata ca-l lasi pe cel mic sa mai si plinga; sau cind trebuie sa le faci baie amindurora in acelasi timp si nu ai nici un ajutor. Personal, mi s-a intimplat ca sotul meu sa fie plecat in deplasare la filmari si sa ramina singura acasa cu 2 copii mici si crede-ma ca au fost nenumarate momente cind l-am lasat pe cel mic sa plinga caci trebuia sa ma ocup de frate-sau de 3 ani.
La fel, mi se pare un pic nerealista situatia in care iti tii in brate bebelusul si te uiti cu dragoste la el cum plinge etc. Sa fim seriosi, ce mama in lumea asta are sufletul si puterea si rabdarea necesare sa stea pur si simplu si sa se uite cum ii plinge odrasla in brate. Eu cred ca, instinctual, incerci sa gasesti o solutie atunci cind plinge bebe: chiar daca asta implica inabusirea inconstienta a frustrarilor; nu stiu cine are nervii necesari sa-si lase bebelul sa urle cu minutele in sir, chiar daca e crying out sau asistat.
Una peste alta, cartea este bine intentionata si asa cum zis, sunt concepte cu care sunt intru totul de acord, dar consider in continuare cartile lui Sears si Karp ca fiind mult mai clare si concise si cu solutii compatibile realitatii de zi cu zi.
@Clara: asa de bine te inteleg.
Da, se intampla, destul de des, sa nu poti a fi langa ei. Cred ca ideea e sa nu incerci sa-i invalidezi sentimentele (cum am procedat eu cu baiatul mare la inceput pana m-am desteptat), sa nu-i spui “nu mai plange ca nu-i nimic” – pentru el e ceva important, sau “nu mai plange ca rade lumea de tine”.
Desi am experimentat si partea asta cu cry-in-arms cand era Ana mica-micuta si se trezea noaptea plangand. De fapt si acum mai are nopti in care se trezeste plangand (mai rare, dar se mai intampla) si tot asa, nu functioneaza nimic (suzeta n-a acceptat niciodata, lapte daca incerc sa-i dau imi da peste mana sa-l arunce) decat sa o tin in brate si se baga cu capul in umarul meu si plange pana ii trece.
Daca stiu ca nu mai am ce altceva sa-i fac (adica nu plange de foame, nu o strang hainele, nu-i este frig, samd) o tin in brate si o mangai pe spate pana cand se ridica ea de pe mine. Dar daca fratele ei e intr-o situatie mai urgenta / mai periculoasa, asta e, o pun jos si ma ocup de celalat.
Dar daca eu nu am nimic de facut si o las pur si simplu sa planga singura nu cred ca o ajuta cu nimic – cred ca la asta se refera “cry-it out”-ul
Pe de alta parte cand copiii se maresc rar mai vor sa planga in bratele noastre (mai ales daca noi suntem sursa frustrarii) – banuiesc ca achizitionarea limbajului ii ajuta sa descarce mare parte din suparari vorbind/reprosand :).
Important e sa e simta iubiti si acceptati.
Buna!Va mutumesc din suflet pentru ca m-ati ales drept castigatoare a concursului.Chiar am mare nevoie de carte.Adresa la care v-as ruga sa o trimiteti este:
Elena, am salvat adresa dar imi trebuie si numele complet. Si nu eu te-am ales, am tras la sorti si ai avut noroc 🙂
Maria, da, sunt intru totul de acord cu ce ai scris. E foarte interesant caci, citind deja cartile lui Sears si Karp, inca de la primul copil, noi, ca familie, am ales calea empatiei si a intelegerii sentimentelor, decit pe cea a inabusirii sau distrarii acestora. Noua, ca familie, clar nu ni se potriveste. metoda “crying out”, nu am aplicat-o cu primul copil si nici cu al doilea, dar, asa cum scris mai sus, situatiile de zi cu zi, pur si simplu te pun citeodata in postura de a-i mai lasa sa plinga, fara ca eu sa fiu acolo sa-i string in brate. Cind pot, de asta am ales sa stau acasa sa-i cresc, sunt linga fiecare din ei cu trup si suflet 100%. :)Numai bine!
Buna, e primul articol de pe blog pe care-l citesc; mi se pare foarte interesant insa am o intrebare care mi-o pun mie in primul rand: daca empatizez si inteleg sentimentele fetitei mele atunci cand plange din te miri ce lucru banal, in loc sa-i distrag atentia, oare in timp nu va deveni prea sensibila? nu va face din orice i se intampla o mica tragedie? si mai mare ca adult, nu va deveni un om dependent de ceilalti sau care cauta mereu aprobarea celor din jur? eu una pe moment o linistesc cumva ca sa nu planga si cand s-a calmat ii explic sau o pun din nou in fata faptului cu pricina si a doua oara e mai sigura pe ea si nu se mai sperie, plange etc; ii dau exemplu ca si mie mi s-a intamplat, sau si eu m-am speriat sau si mi-e mie frica de aia sau aia ca sa priceapa ca e normal sa-ti fie frica, sau sa plangi dar ca trebuie sa depasim momentul.
Buna, Larisa, bine ai venit pe blog! Din ce a spus Aletha la conferinta, eu am dedus ca nu va deveni copilul hiper-sensibil, ca daca stie ca e in siguranta acum sa-si exprime frustrarile plin plans, mai tarziu va fi capabil sa si le gestioneze mai bine. Cred ca depinde, totusi, si de fondul genetic si de personalitatea copilului.
[…] nevoia să vă scriu despre nişte întrebări care mă frământă şi nu-mi dau pace deloc: este aware parenting cu a lui “cry-in-arms” o metodă care va da greş pe termen lung dacă este aplicată în proporţie de […]
[…] Lacrimi, frici si crize de furie […]