Printre cărţile cu care m-am întors de la Gaudeamus se afla şi aceasta care conţine două poveşti, Fetiţa cu chibriturile de Hans Christian Andersen şi Doamna Viforniţă de Fraţii Grimm (destul de asemănătoare cu Fata babei şi fata moşului a lui Creangă, doar că fata cea bună ajunge să lucreze la doamna Viforniţă cea care trimite fulgii de zăpadă pe pământ şi nu la Sfânta Duminică).
E prea târziu să mai cumpăraţi vreo carte, însă, cu siguranţă, găsiţi poveştile pe net. Şi, din câte ştiu şi îmi amintesc dintr-un volum rufăit de Andersen pe care îl aveam când eram mică (şi căruia îi lipseau coperţile şi primele şi ultimele pagini), parcă mai sunt vreo două poveşti de iarnă scrise de el, Povestea bradului (care e chiar despre bradul de Crăciun, cum ajunge în casele noastre şi ce soartă tristă are după aceea), Crăiasa zăpezii şi Omul de zăpadă. Se găsesc şi pe net sub formă de desene animate.
ce inseamna rufait?
:-))) Adica veche si cu paginile degradate. Nu stiu cum sa explic 🙂
dar de unde vine? de la rufe? n-am intalnit niciodata termenul.:)
Nu stiu originea, sincera sa fiu, poate e un regionalism 🙂
numai cand aud de fetita cu chibriturile imi vine sa plang.
si eu am povestea asta, dar nu am indraznit sa o pun langa celelalte in biblioteca piticului.
mi se pare mult mult prea trista 🙁
Eu i-am citit-o Elizei dar ea n-a priceput finalul, a ascultat doar povestea. Si mie imi vine sa plang cand o citesc, dar culmea e ca e o realitate inca existenta 🙁 Chiar acum doua zile imi povestea o prietena de doi copii mici (5 si 6-7 ani) care vindeau coronite de brad. Pe mine ma afecteaza nu povestea in sine, ci faptul ca e atat de reala…
Am citi recent despre studiile unui psiholog pentru copii, care spunea ca piticii nostri stiu foarte bine sa asimileze povestile cu lupi si cu chibrite si ca e o greseala sa ii ferim de rele, lumea e si cu rele, trebuie invatati sa le faca fata.