24. Serbarea de Crăciun

Azi e ultima zi a Calendarului de Advent al cărţilor de Crăciun. Vă mulţumesc că mi-aţi fost aproape atât de mult timp, vă mulţumesc pentru comentarii şi pentru prezenţa voastră pe blog. Sper să aveţi sărbători aşa cum vă doriţi şi să întâmpinaţi noul an cu speranţă şi încredere. Blogul va intra într-o pauză prelungită, nu ştiu exact când şi dacă mă voi întoarce, momentan mintea şi sufletul îmi spun că am nevoie să stau departe de online o perioadă. Aveţi grijă de voi şi să ne “revedem” cu bine!

Am scris povestea de mai jos acum doi ani pentru un concurs pe care l-am şi câştigat. Sper să vă placă şi vouă.

            Ţaţa Ioana se opri în loc şi mai privi o dată şcoala în care lucra: ferestrele mari de sticlă, încadrate în cercevele scorojite de o culoare nedefinită păreau că se uită la ea ca doi ochi mohorâţi. Abia după ce intra şi aprindea lumina, şcoala părea ceva mai primitoare. Ea era întotdeauna prima care ajungea la şcoală pentru că trebuia să facă focul. Lucra ca femeie de serviciu la şcoala din sat şi printre îndatoririle ei se număra aprinsul sobelor din cele două clase, sarcină pe care şi-o îndeplinea cu sfinţenie în fiecare dimineaţă la ora şase treizeci. Pe la ora şapte venea Irina, învăţătoarea şi pe la şapte şi jumătate ajungea şi Magda, educatoarea. Ambele făceau naveta de la oraş cu microbuzul şi ajungeau îngheţate de frig, cu genele pline de promoroacă, şi se bucurau enorm de căldura pe care o găseau în sobele din clase. De multe ori îşi dogoriseră hainele stând lipite de sobe, dar nu renunţau la acest obicei, mai ales că înotau doi kilometri prin zăpadă de la şosea, peste deal, ca să ajungă la şcoală. Uneori le mai lua câte un sătean cu căruţa dacă se nimerea pe acolo, dar de cele mai multe ori, veneau pe jos, prin frig şi întuneric, până la şcoală.

Ioana se gândi la ce îi spusese directorul din comună cu o săptămână în urmă: că acesta e ultimul an în care mai învaţă copiii în şcoala de peste deal, pentru că o vor închide. Comuna nu-şi permitea să întreţină şcoli în fiecare sat, aşa că le închidea. Se gândi că îşi va pierde până şi acel salariu de mizerie pe care îl avea ca femeie de serviciu la şcoală şi de care avea foarte mare nevoie. Se gândi că Magda şi Irina nu vor mai face naveta prin frig şi ploaie, pe zăpadă sau pe noroi, dar, în schimb, toţi cei douăzeci şi opt de copii din sat, şaptesprezece de grădiniţă şi unsprezece de şcoală, vor trebui să facă ei traseul invers, către şcoala din comună.

            Ioana învăţase şi ea la şcoala asta şi îşi amintea că tatăl ei ajutase la ridicarea şcolii, o construcţie din chirpici, cu două săli şi o cancelarie şi latrină din scânduri în fundul curţii. Fiecare gospodină din sat donase răsaduri de flori şi puieţi de pomi pentru a face şcolii grădină. Primăvara şi toamna, elevii mai măricei ajutau la plantat şi la plivit, astfel că grădina dădea roade şi flori an după an. În iunie, după serbarea de sfârşit de an şcolar, copiii culegeau cireşe din pomi în timp ce părinţii stăteau la discuţii pe băncile din faţa şcolii, schimbând păreri şi oftaturi despre repetenţi şi premianţi. Acum vreo zece ani, şcoala fusese modernizată, adică i se dăduse un strat de ciment şi i se pusese parchet, care oricum nu rezistase la apa cărată de gumarii elevilor sau picurată prin acoperişul cârpit şi se umflase, aşa că la mijlocul fiecărei clase exista un munte de care te împiedicai dacă nu erai atent. Latrina rămăsese tot în fundul curţii iar Ioana trebuia să deszăpezească mereu drumul către ea, aşa cum trebuia să deszăpezească şi cărarea de la drum până la intrarea în şcoală. Uneori o mai ajuta şi fiul ei cel mare, Marin, dar astăzi era plecat la oraş ca să cumpere cadouri de Crăciun pentru cei patru copii ai lui, aşa că trebuise să se descurce singură.

            În continuare sprijinită în lopată, Ioana mai privi o dată ferestrele întunecate, scormoni în buzunar după chei şi dădu să intre în şcoală. Chiar atunci, auzi paşi grăbiţi care scârţâiau prin zăpada sticloasă, apropiindu-se de şcoală.

            – Ţaţă Ioană, hai repede că vine!

            – Cine vine, măi Florică? îl întrebă ea cu vorba ei tărăgănată, pe băiatul de şapte ani, care îşi băgă capul rotofei şi îmbujorat pe poarta şcolii.

            – Ăla micu’ a matale! M-a strigat Gherghina că i-a venit sorocul, să vin să te caut. Au chemat salvarea, da’ nu vine, că nu-s drumurile curăţate şi n-au cum!

            Ioana lăsă şi lopata şi şcoala şi lemnele strânse pentru foc şi se repezi pe poartă. Gherghina era fata ei mijlocie şi aştepta un băiat. Ştia că e băiat pentru că avea burta ţuguiată şi tare, numai băiat putea să fie.

            Ajunse la casa fiică-sii cu Dumnezeu pe buze, după ce alunecase de vreo două ori pe gheaţă şi o dată călcase într-o groapă astupată de zăpadă, şi strigă din poartă la cei dinăuntru să pună oale cu apă pe foc şi să scoată prosoapele bune din dulap.

            La şcoală, Irina găsi uşile încuiate şi lumina stinsă. N-avea cheie, ce să facă acum? Rămase să aştepte în frig afară, pe lângă sacoşele pline, în care adusese douăzeci şi opt de cărticele de colorat şi douăzeci şi opt de cutii de creioane colorate. Din urma ei, veni şi Magda, la fel de zgribulită. Veniseră cu acelaşi tren până la gara din comună, pentru că drumurile nu erau curăţate să poată trece microbuzele. Nimeni nu mai făcuse naveta cu trenul de cel puţin cinci ani de când se înfiinţase compania de maxi-taxi. Drumul pe jos, prin zăpadă, le epuizase pe amândouă. Degetele îngheţate ale Magdei lăsară jos sacoşa de rafie cu cele douăzeci şi opt de cutiuţe de suc şi douăzeci şi opt de ouă de ciocolată cu surprize. Ştiau şi ele că e ultimul an petrecut acolo cu copiii şi voiau să facă acest Crăciun memorabil, aşa că le promiseseră copiilor că anul acesta Moşul vine la şcoală mai întâi. Tropăiau amândouă în pridvorul şcolii întrebându-se ce s-o fi întâmplat cu ţaţa Ioana de nu descuiase şcoala şi nu făcuse focul. Nu ştiau unde stă ca să se ducă la ea. Atunci îşi dădură seama că ele nu cunoşteau satul deloc, că veneau de la şosea direct la şcoală, fără să se abată din drum, şi nu ştiau cum arată satul sau cine pe unde stă, că anul acesta era ultimul an şi ele nu călcaseră în bătătura niciunui elev să vadă unde sau cum trăieşte. Gândul acesta le întristă. Pe la opt fără zece începură să vină şi elevii, unii singuri, alţii aduşi de părinţi. Aceeaşi uimire în faţa şcolii închise. Păi tocmai azi, când era serbarea de Crăciun? Trebuiau să se pregătească, să îmbrace costumele populare aduse de doamne de la teatru, să repete colindele… Şi când colo, ei stăteau afară în frig. Nu puteau să plece acasă, doamnele spuseseră că vine Moşul azi, dacă plecau unde-i mai găsea pe toţi? Şi apoi trebuiau să pună în pom globurile de carton pe care le făcuseră la ora de lucru manual, munciseră atât de mult la ele… Aşa că rămaseră acolo să aştepte, tropăind şi ei, ca şi învăţătoarele, şi suflându-şi în pumni. Câţiva părinţi se duseră după ţaţa Ioana dar nu se mai întoarseră. Doamnele se întrebară dacă la birtul din sat se deschisese şi dacă da, oare nu era mai cald acolo?

            Pe la nouă jumate intră şi ţaţa Ioana în curte urmată de alaiul de părinţi care plecaseră pe rând după ea. Avea pe faţă un zâmbet larg şi anunţă fără s-o fi întrebat nimeni:

            – E băiat!