Aş fi vrut să scriu azi despre total altceva, însă în lumina evenimentelor de mai devreme, simt nevoia să vă scriu despre nişte întrebări care mă frământă şi nu-mi dau pace deloc: este aware parenting cu a lui “cry-in-arms” o metodă care va da greş pe termen lung dacă este aplicată în proporţie de 100%?
Să vă explic şi de ce am început să-mi pun întrebările astea: se dă ziua de azi. O zi de duminică în care Eliza a folosit orice “broken cookie” idiot ca să se pună pe plâns. Plâns lung, sonor, cu nervi, cu izbucniri din orice. Orice-aş fi făcut, nimic nu-i convenea. Am aplicat tot ce m-au ţinut nervii să aplic – i-am dat şi ce a vrut, am luat-o în braţe şi am ţinut-o până s-a descărcat, m-am enervat şi i-am mai spus şi s-o termine, m-am rugat de ea să înceteze pentru că mă simt rău – absolut nimic n-a funcţionat. Pe fondul unei răceli şi a unei dureri de cap infernale care nu ceda la niciun medicament (dacă aş fi crezut în asta, aş fi spus că ne-a deochiat cineva pe amândouă) la 9 şi jumătate seara eram deja un sac de nervi. La pregătirea pentru culcare, i-am spus să se spele pe dinţi înainte să se îmbrace în pijamale dacă tot era în baie şi se spăla pe mâini de la pictură. N-a vrut, s-a pus pe plâns din senin. I-am zis, ok, îmbracă-te în pijamale şi vii după aia să te speli. Nimic. Plânsul a continuat. Deja îmi pierdusem de tot răbdarea, nu mai aveam calmul necesar să suport urletele ei, voiam sa înceteze, eram la capătul puterilor, nu mai pricepeam de ce plânge şi, în plus, plânsul ei mi se părea fals şi parcă menit să mă calce pe mine pe nervi sau să mă pedepsească pentru ceva. I-am spus că pe mine nu mă mai ţin nervii şi eu mă duc să stau în bucătărie până încetează. Am lăsat-o să plângă cât vrea, doar că nu în braţele mele. Eu deja nu mai puteam. A continuat să plângă cu nişte hohote şi nişte vaiete pe diverse tonalităţi, menite clar să-mi atragă mie atenţia (vă rog să mă credeţi că nu sunt nebună, însă la un moment dat era aproape comică cum făcea) timp de aproape jumătate de oră. Nu s-a potolit deloc. M-am dus la ea şi i-am mai repetat o dată să se potolească pentru că nu mă impresionează, i-am explicat că pricep punctul ei de vedere, dar că nu mai pot şi vreau să înceteze şi să se culce. Cu chiu, cu vai s-a potolit după încă vreo zece minute de plâns şi s-a culcat, foindu-se şi mârâind încontinuu. Am mai întrebat-o o dată înainte de culcare dacă vrea să-mi spună de ce plânge, a dat din cap că nu şi până la urmă s-a culcat.
Întrebarea mea, după toate astea, este următoarea: oare aplicând metoda cry-in-arms (plânsul în braţe) creez un adult care nu va fi în stare să se consoleze singur? Pricep că uneori avem nevoie de braţele cuiva care să ne cuprindă şi să ne spună că totul va fi bine, dar oare nu trebuie să fim în stare să găsim în noi înşine capacitatea de a ne consola, de a ne alina durerea sau supărarea? De când am aflat de metoda asta, o aplic în proporţie de 98% şi da, funcţionează. Crizele de tantrum sunt insesizabile, crizele de plâns durează mai puţin şi când se dă jos din braţe pare împăcată. Însă am mai remarcat şi că atunci când plânge trage de mine sau mă înghionteşte s-o iau în braţe dacă nu reacţionez din prima, iar dacă nu o iau în braţe plânge şi face tot posibilul să-mi atragă atenţia – gen acele vaiete de parcă e bocitoare la o înmormântare de păpuşi. Serios acum, după toată teoria, ce fel de adult va fi copilul meu dacă nu e capabil, măcar atunci când trebuie, să se consoleze singur, măcar o dată din zece, pentru problema reală sau imaginară pe care o are?
Mie mi se pare că un adult care nu e capabil să îşi găsească în el însuşi alinarea este un adult cu un handicap emoţional sever – a căuta mereu alinarea şi consolarea în braţele altcuiva, fie că e mama, iubitul/iubita, prietena sau în obiceiuri periculoase, gen mâncatul compulsiv, băutura, drogurile, nu poate fi un lucru bun pentru un adult. Oare mă înşel? Oare e bine să te înveţi aşa, sprijinit în permanenţă de alţii? N-am citit nicio carte de psihologie pe tema asta, însă părerea mea e că nu poate fi bine. Poate voi aveţi altă părere, dar eu mă gândesc serios că poate aware parenting nu este 100% o metodă infailibilă şi că, uneori, e cazul să mai apelăm şi la alte metode.
Laura, eu te înțeleg și toate mamele știu (poate nu toate recunosc) cum e să fii la capătul puterilor. Pentru că ai întrebat îndrăznesc să-și spun cum văd lucrurile.
Spui că “Mie mi se pare că un adult care nu e capabil să îşi găsească în el însuşi alinarea este un adult cu un handicap emoţional sever ” și ai perfectă dreptate, dar…Eliza nu e un adult! Să știi că mi-am pus și eu întrebările tale și nu am putut răspunde decât știind ceva despre adulții din ziua de azi: toți cei care nu se pot consola singuri sunt cei cărora le-a lipsit consolarea și securitatea oferite de adulții reprezentativi în copilărie, nu cei care au stat prea mult în brațe; sunt cei care caută ca adulți (prin tot ce ziceai tu în finalul postării) ceva ce n-au avut în copilărie (și acel ceva e mereu o nevoie emoțională).
Ce ai povestit tu acum se întâmplă – zic eu – pentru că cei mici sunt extrem de buni observatori și psihologi (ei ne simt oboseala, stresul și tot alaiul de emoții) și ori tind să-l copieze, ori nu știu cum să-i facă față și atunci se refugiază în plâns, agitație sau chiar agresivitate. E pur și simplu modul lor “to cope with”. Dar e bine că se descarcă, asta-mi spun mereu când plânge băiețelul meu, e bine că se descarcă…
Eu am pățit-o în alt fel sâmbătă: am avut foarte mult de lucru pe calculator (și deci nu aveam cum să-l implic și pe el), iar în momentul în care am început să fiu stresată de deadline și alte cele s-a dezlănțuit: total neintențioant a spart o farfurie (și el nu prea sparge nimic), a vărsat pe jos tot ce era vărsabil în casă, a stricat telecomanda (și vorbim de un copil care în general nu strică lucruri), plus că efectiv a devastat casa și trăgea de mine din minut în minut. Știam că era modul lui de a cere atenție, dar sincer stresul meu a fost mai mare decât orice înțelegere a situației. Vestea bună e că duminică a fost o nouă zi! 🙂
Deci te înțeleg și stiu cum e să fii la capătul puterilor. Dar nu e capătul, să știi, că mai avem multe puteri în noi. 🙂
N-am avut putere sa scriu aseara si mi-a luat-o Anca inainte. In mare cam acelasi lucru voiam sa-l spun si eu.
Noi am avut o perioada din asta cu tantrumuri dese intre 2 si 3 ani si jumatate. Si acum mai are momente, dar mult mai scurte si, de obicei, provocate de chestii care pentru noi sunt nesemnificative, dar, daca ne uitam bine la el, descoperim ca pentru el conteaza mult si se combina cu oboseala, frustrari acumulate, etc.
Il tin in brate, uneori ma zgarie daca-s contra lui sau vrea sa ma loveasca, dar dupa ce se calmeaza, trece totul.
Cand nu mai pot eu, ii comunic asta, asa cum faci tu, il mai las un pic deoparte, ma intorc la el si tot asa pana ne echilibram. Cand e teatral, ii spun ca am stiu asta si ca poate gasi moduri mai pasnice de a-mi atrage atentia, ca eu oricum sunt disponibila sa-l ascult si sa-l inteleg, dar ne-ar usura viata amandoura daca ar vorbi calm cu mine.
S-a intamplat de cateva ori ca dupa o astfel de criza, intr-un moment in care il lasasem cateva minute ca sa-mi revin eu, sa-l gasesc adormit, de unde am tras concluzia ca criza era si pe fondul oboselii.
Mie mi-e important sa stie ca, indiferent cum se poarta si cum ma simt eu, pana la urma trebuie sa gasim un mod de a comunica si de a ne accepta.
Am vazut oameni care nu suporta plansul copiilor. ii calca pe nervi, le vine sa fuga in lume sau, mai rau, sa-i loveasca pe copii, sa-i pedepseasca, atunci cand fac crize. Si intotdeauna a fost vorba de oameni carora in copilarie li s-a refuzat dreptul de a se exprima astfel atunci cand au avut nevoie.
Eu, cand nu mai suport, imi spun ca asta e problema mea, cu mine, fara legatura cu criza. Copilul are dreptul sa-si exprime frustrarile asa cum facem si noi. Si prefer astfel de manifestari, ca sunt vizibile si le pot gestiona mai bine decat daca ar trebui sa ghicesc frustrari interiorizate
Si eu mi-am pus, ca si tine, aceleasi intrebari. Si nu o data. A avea control emotional e, asa cum spui, o dovada de maturitate. Dar maturitatea asta am dreptul s-o cer deplina unui adult. Un copil de 4-5 ani nu e un adult. Asta incerc sa-mi amintesc de fiecare data cand ma simt depasita de situatie…
Draga Laura…cat de greu e totul…si ce puternica esti…si
Hai sa iti zic…nu trebuie sa planga doar in brate, poate sa planga si pe jos, atata timp cat te vede, tu esti cu atentia la ea…
sa stii ca asta a fost si intrebarea mea cand am auzit prima oara despre plansul copilului cu adultul (nu e neaparat sa planga cu parintele, poate plange si cu cineva care doar il asculta. As putea sa stau si eu o data cu Eliza sa o ascult, chiar daca m-a vazut doar 20 de minute in viata ei!!!).
Dar sunt doua lucruri aici: daca il lasi pe copil sa se consoleze singur, stii ce face? are mai multe optiuni care au acelasi rezultat efectiv. Se duce in camera lui, isi roade unghiile, se gandeste la ceva frumos, incepe sa coloreze, sa citeasca (toate astea in cel mai bun caz), si alte ticuri: musca buza, isi suceste parul, se leagana, canta etc. Ceea ce e fain cateodata. Dar rezultatul comun al acestor lucruri e ca isi impinge emotiile undeva in adanc, NU LE PRELUCREAZA, nu le descarca. Eu ma uit la mine: daca imi iei calculatorul o zi, sunt ca leul in cusca. Sau daca nu imi beau cafeaua de dimineata si de la pranz. Mi-ar prinde bine cineva care sa imi puna o limita, sa ma stranga in bate, sa se puna in usa si sa imi zica: “Scumpa mea Otilia, nu te las pe facebook acum. Acum stai cu mine, prietena ta te asculta. Nu ai nevoie de nimic decat de tine”… Mie nu mi se pare ca stiu foarte bine ce sa fac singura cu emotiile mele. Cred ca e un mit ca noi adultii stim ce sa facem cu ele. Cred cu tarie ca si ADULTII AU NEVOIE DE AJUTOR. De-aia ne ducem la terapie, de-aia ne ducem la yoga si alte lucruri din astea, toate ne ajuta sa stim ce sa facem cu emotiile, cu trecutul si prezentul.
al doilea lucru: stii ce se intampla in procesul de plans cu adultul? copilul simte siguranta si se descarca, asta stii deja. Dar tot in procesul asta, el isi elibereaza o bucata mare de creier pe care, dupa plans o foloseste la creativitate, cooperare samd. Si mai e ceva, ascultandu-i plangand le arati de fapt doua lucruri: ca tii la ei, ca nu te sperii de ce vezi si ca esti conectata cu ei. Si in procesul asta de plans cu adulti, eliberandu-si o parte mare din creier care era ocupata pana acum cu tinerea emotiilor sub control, ii faci mai puternici. Ei, din procesul asta isi iau putere. Uite cum zici tu, ca arata asa bine in 98% din cazuri. In alea 2% din cazuri nu arata bine ca noi, parintii nu avem ajutor. Spre exemplu, ieri dupa plansul de dimineata, daca traiam in comunitate, venea o prietena la tine si statea cu Eliza o ora, timp in care tu te duceai sa faci un dus, sa scrii pe blog, sa te descarci si tu la o alta prietena/matusa/sora/mama/frate. Asa arata normalitatea, ce traim noi e anormal, o mama care sa asculte singura un copil trist cu durere o zi intreaga, asta e anormal!!! Avem nevoie de ajutor.
Apoi, in alta carte am citit ca plansul nu ajuta doar la descarcare: ci il primeste pe cel care asculta in mintea si sufletul lui. Eliza asta face: se descarca si te primeste pe tine in fiinta ei…
plangand, ei invata sa isi ia putere. Nu am niciun dubiu. Daca as avea un dubiu, m-as intreba: ce prefer: sa imi las copiii sa mai planga si singuri si sa se simta singuri si neintelesi, sperand ca atunci cand vor fi mari se vor descurca singuri? sau prefer sa il ascult, sa ii fiu alaturi (cu conditia sa am si eu pe cineva alaturi care sa ma asculte pe mine!), cu riscul ca atunci cand e mare sa nu se descurce? dar daca vezi ce se intampla in acest proces, plansul il face puternic!!! deci, o sa se descurce.
si revenind la intrebarea ta…daca crestem niste adulti care nu stiu sa se consoleze…eu cred ca crestem niste adulti care invata cum sa isi descace emotiile, in copilarie si adolescenta le varsa cu noi (stii tu, pana se maturizeaza cortexul pre-frontal), dupa care invata ei ce sa faca. Mergand la yoga, la respiratii, meditatii, la biserica….plangand cu cineva apropiat. De ce sa fie singuri? De ce? NU E NORMAL SA FII SINGUR NICIODATA!
te pup, Laura, te imbratisez, iar daca vrei sa te ascult, eu o fac, merge si la telefon. Si eu am multe persoane care ma asculta, in total o ora jumate pe saptamana. si plang si eu cat imi e de greu..Iti povestesc daca vrei.
Pai eu zic ca aware parentingul ar trebui sa sublinieze nevoia de awareness in….ok, stai ca ma incurc in romgleza.
Eu cred ca daca tot ne dorim a fi parinti constienti si activi, trebuie sa ne constientizam si sa ne acceptam cu sinceritate si propriile sentimente. Fireste ca nu e ok sa dai curs unor porniri violente, daca le ai, insa daca simti nevoia sa te duci in bucatarie 10-15 minute, mergi. Eu una n-am vazut nimic gresit in tot episodul descris. Chinuitor, dar just si sincer. Ai luat-o in brate, ati vorbit, ati dialogat, ai negociat, ok, ai cedat, ai mers sa iei o pauza in bucatarie. I-ai explicat si de ce.
Eu zic ca Eliza a fost doar suprasolicitata duminica. Si pentru noi duminica trecuta a debutat cu bocete si a fost presarata de racnete si suparari din senin, de nu stiam cum sa-l mai impacam.
Pe termen lung nu cred ca ii creezi o dependenta nesanatoasa, nu. Poate o sa ai, cel mult, parte de telefoane in care fiica ta iti va povesti bucuriile si supararile ei. Si cred ca noi toti ne dorim asa ceva, sa ni se permita sa fim inca partasi macar putin in vietile copiilor, odata ajungi adulti.
Un paradox dulce amarui, cat sunt mici ne temem fix de ce ne dorim cand ajung adulti.
De aceasta metoda nu auzisem, desi cateodata imi tin copilul in brate cand plange fara motiv, probabil din instinct. Dar am retineri. Ma gandesc sa nu se rasfete mai mult, sa nu ii creez dependenta. Intrebarea pe care mi-o pun este – cine o tine in brate in astfel de momente la gradi / la scoala? Adica acolo unde ar putea fi fara mine? Fetita mea, de doi ani si 7 luni, a inceput sa planga/sa tipe/sa se smiorcaie din orice cam in urma cu 2 sapt, iar episoadele devin din ce in ce mai dese. Cel mai bine functioneaza la noi autolinistirea. Eu imi scot telefonul si scriu sms-uri (bineinteles ca ma prefac), iar ea se plimba putin in zona si revine (cu alta stare) la ceea ce facea. Numai ca, de multe ori intervin alte persoane (bunici, prieteni, mamele altor copii etc). Rabdare, rabdare va doresc tuturor!!!!
vad ca ce vroiam sa spun eu s-a spus deja: Eliza nu e un adult.
Mai adaug si ca pe masura ce va creste va avea din ce in ce mai rar “crize” de plans. Spre 10 ani vor aparea doar in momentele de stres sustinut sau de transformari fizice, atunci cand corpul este bulversat de multimea de schimbari ce se petrece in el.
Poate chiar asta a fost si la Eliza: un salt in dezvoltare care a suprasolicitat-o.
@Cristina: in general, copiii carora le sunt acceptate lacrimile de catre parinti nu plang decat in zona lor de confort. Adica se echilibreaza foarte bine in afara casei (la gradi, la scoala) si se descarca acasa.
Exista si exceptii.
Maria, stiu ca nu este un adult, eu ma refeream ca va deveni un adult care va avea probleme de auto-consolare. Nu cer neaparat de la ea sa se controleze acum si nu mereu, dar macar in anumite momente sa se auto-potoleasca daca situatia o cere.
vad ca deja ti-au spus celelalte mame ceea ce vroiam sa spun si eu
Andrei are astfel de momente; cred ca e varsta….cam asa facea si Daria (inca mai face,dar nu asa des)…..nu stiu ce sa zic
Daria nu ma lasa sa o tin in brate/sa stau cu ea cand era suparata….discutam cu ea, se ducea la ea in camera (acolo se simte ea in siguranta cand e trista, suparata,nervoasa) si se calma, se intorcea, discutam iar si era ok
Andrei, in schimb, nu e asa ….se supara, face scene, tipa, plange tare, ma anunta ca e nervos si e suparat (!) si plange….el are momente cand vrea sa fie in brate sau cand refuza sa fie luat in brate….cu el insa nu functioneaza discutiile (inca), adica discutam aproape degeaba ca nu e atent la mine, se ia cu joaca cand incerc sa discut cu el si nu imi mai acorda atentie
presupun ca e diferenta de varsta, de gender……nu vreau sa fac comparatii intre ei,dar clar sunt diferente majore
si eu am momente cand ajung la maxim,prefer sa stau departe de ei un timp ca sa ma calmez si sa se linisteasca si ei…..
departe de a fi adult, eliza nu mai este nici chiar o bebelusa si intelege multe din ce i se intampla. daca ti se pare ca apelezi mult prea mult la metoda de care spui, incearca s-o faci mai rar.
sa ma explic: nora a avut iesiri foarte urate in timpul sau imediat dupa niste episoade de raceala severa. si-a revenit intre timp. cand spun urate, asta inseamna ca incepuse sa dea in bunicile ei (devenise agresiva), sa arunce prin casa cu te miri ce (chiar a spart un TV de 2000 lei), trantea usile, tipa si plangea, nu mai manca decat prostii, haos total. am incercat sa: vorbim, sa o luam in brate, sa o pedepsim (nemaiacordandu-i acces la laptop), sa nu o bagam in seama. izolarea in momentele de criza a fost cea care a dat la noi rezultate. s-a linistit singura, iar de vreo doua saptamani a redevenit fata minunata pe care o stiam.
in primul rand, am constatat ca nu trebuie sa insistam atunci cand nu vrea sa faca un lucru (desi nu are o personalitate debordanta si acaparatoare, cu noi se incapataneaza sa faca uneori lucrurile cand socoteste EA de cuviinta, cu toate ca in general e foarte cooperanta). in al doilea rand, universul si reperele ei suntem noi, parintii ei, cu care a stat de cand se stie. de 9 luni stam cu socrii, iar nora inca are trendinta de a-i considera niste intrusi in familia noastra, ei nestraduindu-se prea mult sa-i intre in gratii. in al treilea rand, discutand cu educatoarea, am realizat cat de usor preiau copiii din colectivitate comportamente agresive, melancolice sau chiar depresive.
nu am trecut prin ce ai trecut tu, ci prin situatii mult mai neplacute si mai greu de suportat, mi-a venit la propriu sa-mi smulg parul din cap.
mi-am dat seama ca, pur si simplu, ce se intamplase fusese rezultatul indispozitiei cauzate de raceala si a faptului ca fata nu-si consuma energia. a trecut. cu siguranta va reveni, dar din ce in ce mai rar.
ma vad pe mine in ea si-mi amintesc cum imi doream sa stau mereu cu ai mei la 4-5 ani, nu puteam adormi pana nu veneau langa mine, desi invatasem sa ma prefac, ca sa nu-i supar:) ii iubeam si-i iubesc enorm. dar sunt pe picioarele mele, sa stau singura imi face chiar placere si singura mea dependenta poarta numele norei:) fruntea sus, va fi bine.
Si la noi exista zile cand se plange din orice, ieri dimineata a plans tot drumul pana la gradinita spunandu-mi pe strada la un moment dat cand l-am intrebat de ce continua cu plansul:” pentru ca acum nu-mi plac cainii astia care stau adunati intr-o ceata in calea mea !”.Booon, m-a busit un ras de zile mari si a ras si el de nu a mai putut, in fapt el era obosit praf de la schimbarea orei.Dar eu, cel mai adesea am lucrat cu el la comunicare, in sensul ca atunci cand plange sa si comunice de ce o face, de ce are nervi, ce-l supara.Si a invatat, cat timp plange si urla ne si spune de ce o face si ce-l enerveaza, uneori folosind si cuvinte mai de deochi , lumea mereu rade cand il aude, il las in pace chiar daca o face in magazine, pe strada, in autobuz,etc.Poate lumea va spune ca-s dusa, dar tin enorm la a-si exterioriza trairile si a nu-si inabusi sentimentele si furia acumulata.La fel sunt si eu,daca am nervi urlu, tip, injur si sunt nebuna de legat, imediat cum ma calmez sunt mega ok, in schimb altii care nu se pot exterioriza, tin furia in ei si se consuma si furia asta de multe ori se transforma in ura, etc.D-asta insist pe exteriorizare, plansete, rabufniri, urlete, crize, tantrumuri si vorbarie, multa vorbarie.Ah, am uitat si aruncatul de obiecte ( ultima noastra perioada de plansete vine la pachet cu aruncat de obiecte).Deh, va trece si asta, ce sa zic?!
Stii ca si eu m-am gandit daca nu o fi de la schimbarea orei? Mai multe mamici mi s-au plans ca ai lor copii au facut scandal duminica si m-am tot gandit daca nu o fi de la asta.
Permiteţi-mi şi mie să comentez. Fetiţa mea, mică în anii 80, era precum ale voastre. Plângea, arunca lucruri, se trântea pe jos, dar doar atunci cand mă vedea pe mine, spre disperarea tetei are o îngrijea şi cărei nu-i făcea sandal. O legănam, făceam mâncarea cu ea pe un braţ şi stătea cuminte. Cu mintea de acum aş sugera să lasaţi fetiţa în grija altcuiva atunci când devine prea posesivă.
PS. Nu vă faceţi tot felul de griji inutile. Fata mea e (azi) un om normal, trăieşte şi munceşte greu în altă ţară şi, datorită ei, am facturile plătite. Iar legătura nu s-a rupt.
nu cred ca asa ceva se poate educa: consolarea / autoconsolarea. tine mai mult de caracterul innascut al fiecarei persoane.
dar, presupunand ca ar fi posibil, ce (rau) te gandesti ca s-ar intampla daca Eliza, adult fiind, va cauta consolarea in bratele tale, ale iubitului, ale celei mai bune prietene? (ma refer inclusiv la situatia in care acesti oameni dragi nu vor fi langa ea sa ii aline durerile)
[…] uneori, mai ales în momentele ei de criză, când nu te mai poţi înţelege cu ea, când plânge fără să se mai oprească, când trage de mine, când insistă în zece mii de feluri diferite […]