O femeie la doctor – Ray Kluu, editura Litera

Scriu aceste rânduri la câteva minute după ce am terminat cartea O femeie la doctor de Ray Kluun. A lăsat o impresie foarte puternică asupra mea şi, deşi intuiam finalul, acesta reuşeşte totuşi să mă surprindă. Am avansat greu prin ea pentru că nu prea am avut timp dar şi pentru că nu e o carte uşoară ca şi conţinut – povestea unei femei bolnave de cancer pe care o înşală soţul şi care îşi aşteaptă moartea nu e una care să poată fi citită cu uşurinţă. Cu toate astea, cartea nu e despre asta.

Pe copertă scrie “un love story pentru secolul XXI”. Când am început s-o citesc am zis: nici gând. Nu poate fi un love story. Stijn, personajul principal masculin şi cel din perspectiva căruia e scrisă cartea, e un bărbat afemeiat, care se droghează şi bea recreaţional, care pleacă în vacanţă când soţia lui e bolnavă de cancer, care dă sexul ocazional pe o aventură extraconjugală în toată regula, care îşi minte soţia.

Asta nu-i dragoste. Dar Stijn este acelaşi bărbat care are grijă de fetiţa lui de trei ani când soţia lui nu mai poate, care merge cu ea la chimioterapie, care o ajută să dea bandajele jos de pe cicatricea unde înainte era un sân, care îi varsă găleata cu vomă şi o şterge la fund când ea, prea slăbită, nu se mai poate ţine pe picioare.

Şi, deşi intrăm destul de mult în capul lui Stijn şi aflăm cât de neputincios se simte în faţa cancerului soţiei lui şi cum încearcă să facă faţă acestei situaţii cu ajutorul băuturii, al drogurilor şi al sexului, nicio clipă Stijn nu se arată revoltat de faptul că trebuie s-o îngrijească în acest mod atât de intim. Se arată revoltat de faptul că nu ma poate ieşi în oraş ca înainte, că nu mai face sex cu ea, că frumoasa lui Carmen, blondă şi cu sâni imenşi, nu mai e ce a fost, însă niciodată nu se arată scârbit de faptul că o şterge la fund, iar aceasta mi se pare cea mai mare dovadă de dragoste.

Există un pasaj care m-a impresionat enorm, din păcate nu-l pot reproduce pentru că e interzis sub 18 ani, însă se petrece atunci când Carmen face pipi pe ea şi soţul ei îi pune sub ea un prosop. Stijn se lansează într-un fel de odă la adresa sexului ei pe care l-a îndrăgit cândva sub alte aspecte şi pe care acum îl şterge de urină. Este un pasaj care vă va face să plângeţi, vă asigur, mai mult decât finalul în care este descrisă de-a fir a păr moartea ei.

Cartea te şochează prin realism, medicii sunt la fel de reci şi de insensibili ca mulţi dintre medicii din spitalele noastre, ba chiar Carmen ajunge în acest stadiu de cancer din cauza neglijenţei unui medic. Poate faptul că acţiunea se petrece în Europa (Amsterdam) face ca toate astea să pară mai aproape de noi decât unele lucruri care se petrec în America unde toţi medicii par amabili şi devotaţi şi gata să facă orice pentru pacienţii lor. În cartea asta nu e aşa, iar autorul nu se ascunde după degete în privinţa asta.

Nu ştiu dacă povestea e autobiografică sau nu (nu cred), dar sunt atâtea detalii pe care numai cineva care a trecut prin asta le-ar putea şti. Contează şi faptul că acţiunea se petrece în Olanda, altfel finalul ar fi fost diferit. Din păcate legislaţia română e diferită de cea olandeză şi oamenii sunt lăsaţi să sufere inutil foarte mult timp.

Edit: Cartea chiar este autobiografică, autorul şi-a pierdut soţia, Judith, care a murit de cancer de sân la 36 de ani. A scris chiar şi o continuare, The Widower. Detalii pe wikipedia.

Dacă treceţi peste nenumăratele şi obositoarele aluzii la fotbal şi vă depăşiţi impulsul normal de a-l judeca pe Stijn, veţi descoperi o carte minunată care vă va schimba un pic perspectiva asupra relaţiilor, a bolilor, a morţii, care vă va face să vă întrebaţi dacă omul de lângă voi ar face pentru voi ceea ce a făcut Stijn pentru Carmen până la final sau dacă veţi întâlni vreodată un astfel de om. Cartea e la reducere acum pe site-ul Litera şi părerea mea e că merită cei 11 lei.