Micile bucurii ale copiilor

Dacă acum câteva zile am scris un articol despre unele dintre micile mele bucurii, m-am gândit să scriu unul şi despre micile bucurii ale Elizei, mai mult ca să le ţin eu minte şi, poate, să-şi aducă şi ea aminte peste ani, când va fi o domnişoară şi va strâmba din nas la vacanţele la bunici, cum în vara lui 2013 mă ruga să nu ne mai întoarcem niciodată acasă şi să stăm la bunici “pe veci”. E incredibil cât de mult se poate bucura de nişte lucruri mărunte pe care eu poate nici nu le bag în seamă dar care pentru ea sunt noi şi diferite, tocmai pentru că în viaţa ei de zi cu zi nu le are.

Să luăm, de exemplu, urcatul celor două etaje până la bunici – îi place să urce scările, să se uite la tablourile de pe pereţi şi să spună cine, unde stă.  Îi place să iasă afară seara cu Bianca (fetiţa din vecini) şi apoi să urce amândouă, de mânuţă, să-mi ceară gogoşi, porumb fiert sau apă şi să coboare vesele jos la joacă de unde se întorc târziu, cu picioruşele murdare, dar fericite (sub supravegherea ambelor bunici, nu singure). Îi place să hrănească raţele, prin gardul de sârmă al curţii din spate (noi stăm la bloc dar în spate sunt case), să sară în bălţi şi să strige după pisica tărcată a cartierului: “pisi, vino aici, avem mâncare pentru pisici” (ceea ce nu-i adevărat, desigur).  Simt că n-ar da aceste seri de joacă liniştită în doi cu niciun loc de joacă supra-aglomerat şi gălăgios din Bucureşti.

Îi place să meargă cu bunica să ducă gunoiul (aici nu sunt ghene, se duce gunoiul la tomberon la vreo două blocuri distanţă) şi s-o deturneze pe bunica spre magazin de unde se alege mai mereu cu îngheţată. Aseară s-a dus cu bunicul la magazin şi s-au întors amândoi ţopăind (la propriu, nu glumesc) şi cu îngheţată pentru toată lumea. Eliza ştie cum să facă adulţii să dea în mintea copiilor şi să se mai simtă şi bine făcând asta. Mersul la rufe în uscător (un fel de balcon mare, comun, pe fiecare etaj) e una dintre activităţile ei favorite, mai ales că ţine coşuleţul cu cârlige şi întinde, la cerere, câte două cârlige, neapărat de aceeaşi culoare. Iar bibelourile bunicii, acum căzute în desuetudine dar păstrate într-un dulap pentru joacă, sunt preferatele ei în materie de jucării. A târât după ea o pisică de gips legată cu panglică roşie şi a alintat-o “animalul ei de companie” până a spart-o şi a trecut la altele. Ritualul de seară include udatul florilor din ambele balcoane, pus apă la prepeliţe şi la papagali şi un pic de hârjoană în balcoanele frumoase ale părinţilor mei (cred că balcoanele sunt locurile ei preferate din toată casa pentru că dau înspre o grădină verde, cu pomi şi, de la etajul al doilea, lumea se vede altfel decât de la etajul opt orientat spre un bulevard aglomerat din Bucureşti; în plus, noi nu avem balcon şi nici nu ne-ar folosi la nimic).

Îi place să iasă în oraş cu prietenii ei, Vlad şi Beatrisse, pe care îi adoră, şi să meargă la Palas (un complex amenajat foarte frumos în zona Palatului Culturii din Iaşi) şi să se rostogolească pe “dunele de iarbă” (aşa le zice ea, sunt coline cu iarbă verde şi moale pe care poţi sta să te odihneşti după o sesiune de cumpărături la Palas Mall), să se dea în căluşei (doar 3 lei tura, cum să nu le faci plăcerea?) şi să alerge alături de ceilalţi copii. Şi musai să dăm o tură la fântâna dorinţelor, unde Eliza şi-a dorit deja o rochie de Cenuşăreasa pentru ziua ei şi o piscină. Şi chiar dacă după aceea stau în genunchi şi frec cu periuţa de dinţi petele de iarbă de pe blugi, nu pot s-o las să nu-şi facă plăcerea.

Îi place să ne jucăm de-a salonul (de cosmetică) şi s-o spăl pe picioare în lighean şi apoi s-o dau cu lac (o dau cu Ecrinal pentru că îşi roade unghiile) şi ea să-mi spună “doamna de la salon, mulţumesc, uitaţi banii” şi să-mi îndese în mâini un pumn de monede de cinci bani din puşculiţa bunicilor. Şi să-şi pună deoparte monedele de “aur” de 1 ban pentru fântâna dorinţelor.

Adoră să meargă la ţară, la fina noastră, Mădălina, unde cel mai mult şi mai mult îi place să iasă în drum şi să urce şi să coboare dalele de piatră care improvizează un trotuar pe marginea drumului neasfaltat, de pământ. Eu n-am priceput de unde plăcerea ei de a le urca şi de a le coborî dar poate ea vede ceva ce eu nu văd. Aşa că stau cu mama sau cu mătuşa pe marginea drumului şi Eliza se fâţâie cu Mădălina încoace şi încolo şi toată lumea se uită admirativ la ele. Apoi se întorc amândouă în curte şi Eliza nu se dezlipeşte de cei o sută de pui cărora le dă în permanenţă ceva de mâncare.

Şi, deşi îşi doreşte mult să meargă la mare şi mă întreabă, din când în când, dacă nu mergem, o văd că nu vrea să se desprindă de bunici şi de momentele tihnite petrecute aici şi să se întoarcă în agitaţia Bucureştilor.