Eliminarea emoţiilor negative prin plâns

V-am mai povestit că am învăţat de ceva vreme că plânsul copiilor este bun, aşa că am tot lăsat-o pe Eliza să plângă la mine în braţe, ori de câte ori simţea nevoia. Rezultatul pe termen lung este un copil mult mai echilibrat cu care mă pot înţelege chiar şi în momentele dificile. Din păcate nu este întotdeauna posibil să laşi copilul să plângă pentru că intervin alte persoane cu omniprezentele “ia o bombonică”, “eşti urâtă dacă plângi”, “hai nu mai plânge” etc etc, sigur cunoaşteţi scenariul. Ce vreau eu să subliniez azi e că, după ceva vreme de aplicat metoda asta, Eliza a început să ştie singură că plânsul o ajută şi caută motive să-l declanşeze. Ba mai mult, dacă se pune pe plâns spontan iar eu nu reacţionez din prima s-o iau în braţe, vine şi mă trage sau se tot împinge în mine, aşteptând s-o iau în braţe. Pot spune cu mâna pe inimă că este unul dintre extrem de puţinele sfaturi de parenting care au funcţionat pe termen lung şi de asta îl readuc acum în discuţie.

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, o să vă povestesc un episod care s-a petrecut azi. Eliza a avut o zi lungă, s-a trezit de dimineaţă şi a mers la grădiniţă unde a stat îmbrăcată într-o rochie în care nu se simţea confortabil, a mai avut şi peticul pentru strabism la ochi şi, cine ştie, poate şi o zi grea la grădiniţă. Când am luat-o, am remarcat că ceva e în neregulă. Am întrebat-o de mai multe ori dacă se simte bine, dacă a supărat-o cineva şi de fiecare dată a zis că nu. Când am dus-o pe hol la schimbat, am luat-o în braţe. S-a ghemuit la mine în braţe şi era foarte bucuroasă că, în agitaţia aia de pe holul grădiniţei, ea stătea la mine în braţe. S-a schimbat şi am dus-o acasă, i-am arătat surprizele pregătite pentru ea, s-a învârtit prin casă, a mâncat. O vedeam că e neliniştită şi agitată, instinctul îmi spunea că ceva nu era în regulă. La un moment dat s-a dus şi a luat o cutie de pe raftul cu jocuri şi a azvârlit-o pe canapea şi jocul a picat pe partea cealaltă. S-a uitat la mine, cred că aştepta să ţip la ea ca să-i dau motiv să facă o criză. Eu, însă, i-am spus pe un ton calm să ia jocul şi să meargă să se joace în camera ei pentru că am ceva de terminat (lucrez de acasă şi aveam ceva urgent de terminat). Eliza a luat jocul fără să spună nimic şi, în pragul uşii, s-a întors spre mine şi mi-a spus, pe un ton răstit: “Ce-i cu vocea asta? Aşa se vorbeşte cu un copil?”. Eu am rămas perplexă pentru că habar nu aveam la ce se referă. Chiar nu ţipasem la ea. S-a dus în camera ei şi eu am aşteptat din sufragerie să văd dacă începe să plângă. Eram sigură că acesta fusese declanşatorul. Am auzit-o suspinând, m-am dus la ea, am luat-o în braţe şi am lăsat-o să plângă până s-a potolit. A fost interesant de analizat şi anatomia plânsului ei: la început suspina încet, apoi am strâns-o mai tare în braţe şi a început să plângă mai tare şi apoi plânsul s-a domolit pic cu pic până s-a oprit.

Nu ştiu nici acum care a fost exact problema. După repriza de plâns, Eliza s-a purtat exemplar, a fost la o petrecere de copii unde s-a purtat foarte frumos, a venit acasă, a făcut duş fără nazuri şi s-a băgat în pat. Ce vreau să vă spun este să nu subestimaţi semnalele pe care vi le dau copiii voştri. Gândiţi-vă la voi că uneori aveţi o zi proastă, poate aţi ratat autobuzul de dimineaţă, apoi vi s-a dus firul la ciorap, apoi aţi vărsat cafeaua pe tastatură şi a ţipat şeful la voi şi cineva v-a furat sandvişul din frigider. Şi apoi veniţi acasă şi o chestie absolut banală, cum ar fi un pahar lăsat acolo unde nu trebuie declanşează o adevărată criză de nervi. Uneori vă simţiţi mai uşuraţi dacă vă descărcaţi (nu pe cineva, ci în prezenţa cuiva), alteori poate vă simţiţi pur şi simplu epuizaţi. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul copiilor. Nu sunt nici pe departe expert în materie de parenting, dar dacă ai voştri copii vă dau semnale că vor să plângă, uneori e mai bine să-i lăsaţi să plângă, să se descarce şi s-o ia apoi de la capăt cu forţe proaspete. Din tot ce am citit până acum, am aflat că acelaşi lucru e valabil şi pentru crizele de furie în care cei mici nu plâng efectiv, ci doar se tăvălesc pe jos, se lovesc, se dau cu capul de pereţi etc. Tot ce trebuie să faceţi e să fiţi acolo, să vă asiguraţi că nu-şi face rău şi în rest să lăsaţi criza să se desfăşoare până la capăt.