Ingredientele iubirii este o carte apărută la editura All anul acesta, cred că e deja de ceva vreme pe piaţă dar eu am intrat în posesia ei abia la Gaudeamus. Este o carte drăguţă dar e păcat de coperta ei, e foarte neinspirată în raport cu subiectul.
Numai Turnul Eiffel se potriveşte, căci acţiunea are loc la Paris însă fata cu costum roşu şi codiţe putea foarte bine să fie înlocuită cu o femeie blondă, cu rochie verde de mătase, ca eroina romanului (iniţial am crezut că e o carte cu adolescenţi şi am respins-o o vreme). Sau poate mergea imaginea restaurantului Temps de Cerisse, cu feţe de masă în carouri cu alb şi roşu, imaginat de autor.
Trecând peste copertă descoperim o carte uşurică, aidoma scenariului unui film siropos american. O eroină de 33 de ani se trezeşte într-un impas al vieţii – este părăsită de iubit şi, deprimată, colindă străzile Parisului, prin ploaie. Ajunge într-o librărie unde îi cade în mâini o carte (să remarcăm faptul că eroina noastră e pasionată de gastronomie, nu de lectură).
Cartea, intitulată sugestiv Surâsul femeilor, are ca personaj principal feminin o femeie care îi seamănă întocmai iar finalul cărţii se petrece într-un restaurant numit Temps de Cerisse, la fel ca restaurantul pe care îl deţine ea. De aici încep aventurile ei pentru că încearcă să-l descopere pe autor, de care se şi îndrăgosteşte, numai că, din păcate, acesta nu este chiar cine spera ea să fie.
Un lucru care m-a surprins a fost faptul că ni s-a dezvăluit de la început “poanta” cărţii. Eu m-am simţit puţin dezamăgită de faptul că am aflat de la început cum stau lucrurile, am crezut că nu mai are ce să-mi ofere cartea pe parcurs, dar m-am înşelat. Firul epic a urmat întocmai scenariul de film hollywoodian, am avut parte şi de romanţa în sine şi de finalul precedat de punctul culminant.
Relaţia dintre cei doi mi s-a părut slăbuţă, nu ştiu când ar fi avut timp să se îndrăgostească, din punctul meu de vedere s-au văzut de prea puţine ori dar bănuiesc că nici nu e nevoie de mult timp atunci când există atracţie.
Ambele personaje mi s-au părut insuficient creionate, nu am înţeles de ce s-ar potrivi împreună în afară de faptul că autorul a decis că aşa trebuie. Aurelie e o femeie care colecţionează bileţele cu citate pe peretele din camera ei, proprietara unui restaurant moştenit de la părinţi, care se amăgeşte într-o relaţie cu un individ ciudat care nu pare s-o respecte prea mult.
Andre e redactor la editura Opale şi, în afară de faptul că evită telefoanele pe care i le dă mama lui pentru că aceasta vorbeşte prea mult, nu aflăm prea multe despre el. Personajul cel mai interesant mi s-a părut Liz, o octogenară pe care Aurelie o cunoaşte în cimitir şi care apare în carte doar pe parcursul câtorva pagini.
Bătrâna ştie să se bucure de viaţă şi, deşi numără treizeci şi şapte de oameni dragi pe care i-a îngropat deja, încă îşi mai serbează ziua, singură, la cea mai cunoscută braserie din Paris, cu un platou mare de stridii şi o sticlă de şampanie în faţă. În comparaţie cu ea, Aurelie pare o miorlăită care se plânge de cât de prost o tratează destinul. Din fericire, totuşi, eroina noastră se hotărăşte să facă ceva să-şi schimbe destinul ăsta, aşa că se mai salvează în ochii mei.
Recomand cartea pentru pus sub brad, mai ales pentru pasionatele de gastronomie combinată cu ceva romantism, având în vedere diversele specialităţi din bucătăria franţuzească menţionate în carte 😀 Are parte de o traducere bună deşi eu aş fi înlocuit cuvântul “fetică” din salata lui Aurelie cu valeriană pentru că la noi se vinde sub denumirea asta şi nu sub cea veche.
Reţetele pentru menu d’amour de la final adaugă un plus de savoare cărţii. Dacă o ţine tot aşa, Nicolas Barreau are şanse să devină următorul Marc Levy al literaturii franţuzeşti moderne.
hm… cred că aș răsfoi-o puțin…
Mulțumesc mult pentru apreciere, Laura (venind de la un traducător de beletristică, cuvintele tale sunt cu atât mai valoroase pentru mine și mă inspiră să continuu ceea ce fac). M-am bucurat să citesc recenzia ta, ai găsit esența cărții și asta e minunat. Sărbători frumoase ție și Elizei!
P.S. Despre valeriană chiar nu știam, ar fi fost super dacă alegeam varianta asta, sună mult mai bine.
Ma bucur ca ti-a placut recenzia, ai tradus o carte frumoasa! 🙂