Părinţi severi

Părinţi severi e o emisiune la care mă mai uit ocazional pe Digi Life. De obicei mă enervez şi schimb canalul înainte să se termine emisiunea dar în perioada sărbătorilor am văzut o retrospectivă şi voiam să vă povestesc şi vouă. Despre ce este vorba: este un reality show în care doi adolescenţi britanici scăpaţi de sub control (beau, fumează, se droghează,  se comportă oribil cu părinţii, nu le pasă de şcoală etc) sunt luaţi din familiile lor şi duşi în familiile unor aşa-zişi “părinţi severi”. Acolo trebuie să respecte nişte reguli timp de o săptămână după care pleacă “schimbaţi” acasă la familiile lor. Un soi de super nanny cretin cu adolescenţi.

Per total, experienţa ar putea fi interesantă şi revelatoare pentru tineri (locurile în care merg sunt, de cele mai multe ori, exotice) dar modul în care este abordată mi se pare total greşit. Adică părinţii lor nu sunt în stare să le impune limite (pentru că de fapt asta e problema, niciunul dintre acei tineri nu are nişte limite şi nişte reguli în propria casă – părinţii recunosc cu o naivitate dezolantă că preferă să le dea orice vor numai să nu le mai suporte crizele) şi îi expediază să se descurce altcineva cu ei şi să-i returneze “reparaţi”. Pe de altă parte, părinţii severi la care sunt trimişi, majoritatea sunt fie ultra-religioşi, fie de-a dreptul tirani. Am văzut o emisiune în care au fost trimişi într-o familie chineză în care copiii erau trataţi ca nişte servitori. Liberul arbitru era ceva total nemaiauzit. De altfel, în toate aceste familii regula de bază este obedienţa. Să nu chestionezi deciziile părinţilor, ci să le urmezi orbeşte. Da, erau copii “buni”, “cuminţi”, adolescenţi care nu se revoltau, care luau note mari, făceau muncă de caritate, îşi serveau părinţii la masă, nu fumau, nu beau, nu aveau probleme cu nimeni şi cu nimic. Şi se lăudau cu asta – spuneau că vor să aibă reguli, că lor le e bine aşa. Nu contest. Ştiţi părerea mea – că e bine să aibă reguli, limite, că e bine ca relaţia dintre părinte şi copil să fie fie relaţie părinte-copil şi nu prieten-prieten. De altfel, am fost surprinsă că mulţi dintre adolescenţii năbădăioşi mărturiseau că s-au întors acasă la o relaţie “mamă-fiu, mamă-fiică” şi nu la una de prietenie şi că lucrurile au mers mult mai bine. Într-adevăr, păreau schimbaţi. Cred că şocul le-a prins bine. Nu i-a traumatizat că au ascultat nişte reguli sau au frecventat o Biserică, un azil de bătrâni, o şcoală la care li se verificau unghiile sau o familie în care nu era permis să porţi tricou cu decolteu. Ba chiar le-a prins bine să vadă că libertatea lor e ceva de care alţi copii nu se bucură. Unul dintre ei mărturisea că i-a făcut bine să se vadă filmat pentru că el nu-şi dădea seama cât de ridicol se comporta (de ţinut minte pentru viitor 😀 ). Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc la copiii aceia obedienţi ai căror părinţi erau ridicaţi în slăvi pentru atitudinea lor drastică faţă de educaţie. Copiii perfecţi la care visau părinţii celor pe care i-au trimis acolo. În retrospectiva pe care am văzut-o, adolescenţii intervievaţi spuneau că acum văd lucrurile mai lucid, că s-au maturizat, că au trecut de etapa bauturii, machiajului strident, că au descoperit că le place şcoala, că au descoperit ce frumos e să ajuţi pe alţii. Lucruri care fac parte din procesul de maturizare. E greu să fii adolescent, e cumplit. Adolescenţa e un soi de purgatoriu în urma căruia poţi ajunge în rai sau în iad la maturitate. Nu vreau ca fiica mea să ajungă ca adolescenţii trimişi în familiile severe. Dar nu vreau nici să fie obedientă. Să respecte mereu regulile, să-şi păstreze camera ca o sală de muzeu, să aibă doar prietenii pe care i-i permit eu, să-şi petreacă zilele între şcoală, casă, bibliotecă, muncă voluntară şi Biserică, să vadă rujul doar în magazine şi fusta scurtă doar la păpuşi. Vreau mai mult pentru ea. Vreau ca maturizarea să vină şi ca efect al greşelilor făcute, al regulilor încălcate, al concluziilor trase. Doar aşa mi se pare că poate ajunge un adult complet care va putea lua singur propriile decizii şi va putea să-şi asume şi consecinţele lor.

Ştiţi emisiunea? Ce părere aveţi? Ce aşteptări aveţi de la copiii voştri când vor fi adolescenţi?