Escroc SRL

Ecsroc SRL este titlul unui roman publicat în 2013 la editura Humanitas ca urmare a câştigării concursului de debut literar UniCredit. Am ajuns în posesia romanului prin bunăvoinţa autorului.

Acest roman are 500 de pagini şi a stat în teancul meu de lecturi vreo patru (sau poate cinci?) luni înainte să mă apuc să-l citesc. Având în vedere dimensiunile, mi-era greu să-l car cu mine în geantă, prin metrou, aşa cum fac de obicei, aşa că am aşteptat un moment propice şi acel moment a venit abia recent, sub forma a trei călătorii cu trenul în timpul cărora am citit toată povestea lui Marcel Zisu, escroc de profesie, care aşterne pe hârtie toată viaţa lui, din momentul în care îşi pierde părinţii într-un accident de motocicletă şi până când…. Ei, tocmai asta e baiul, nu pot să vă spun până când pentru că aş dezvălui finalul romanului şi asta chiar nu pot face. Finalul surprinzător, hollywoodian, trebuie descoperit şi analizat de fiecare cititor în parte şi chiar aş fi curioasă, dacă veţi avea la rândul vostru curiozitatea să citiţi romanul, ce impresie v-a făcut.

Romanul curge pe două planuri paralele: viaţa actuală a lui Marcel din momentul în care lasă în urmă România pentru a se dedica unei cariere de escroc în Germania, Franţa şi Italia şi copilăria/adolescenţa/tinereţea lui Marcel presărată cu anecdote din comunism, copilărie care l-a marcat şi care a declanşat transformarea lui treptată în escroc. Capitolele în care e descrisă copilăria şi adolescenţa lui Marcel au fost preferatele mele. Poveştile din comunism sunt sarea şi piperul cărţii şi nu sunt nici pe departe atât de apăsătoare ca în alte cărţi, unde, din dorinţa de a sublinia anumite tragedii ale istoriei, personajele sunt groteşti şi diforme în răutatea, avariţia, viclenia şi neomenia lor. În Escroc SRL, personajele sunt şi mai bune şi mai rele, niciodată rele până la o extremă care să-ţi provoace repulsie, majoritatea sunt oameni care se “descurcă”. Şi aşa cum ştie multă lume care a trăit în perioada ante-decembristă, a te “descurca” în comunism (fără să fii securist) era mare lucru. Marcel Zisu se descurcă extraordinar de bine, chiar şi în copilărie, când îşi cultivă talentul de a “modela realitatea”. Nu ştiu cum să-i spun altfel, micile lui escrocherii nu fac rău nimănui şi atunci mi-e greu să folosesc termeni prea duri. Demn de menţionat e că Marcel păcăleşte mereu “sistemul” şi nu oamenii.

După fuga din ţară (într-un fel şi asta o escrocherie în sine), Marcel cunoaşte în Germania un alt personaj cheie al acţiunii – pe Mario (poreclit aşa după un personaj de jocuri pe calculator). Bolnav de sindromul Asperger, cu apucături schizoide, paranoic, ursuz şi cu un fizic impresionant, Mario este pentru Marcel ce e Stan pentru Bran, un alter ego diferit dar care îl completează. Cei doi fac o pereche reuşită iar conversaţiile lor despre inventatori, felul în care îşi pun la cale loviturile (ţepuirea cazinoului din Germania, a firmelor de asigurări, a băncilor din Franţa şi Italia), divagaţiile filozofice ale lui Mario m-au încântat în loc să mă plictisească tocmai datorită felului în care sunt relatate şi introduse în roman de către autor.

Unde-s doi, e loc şi de trei, evident, şi aici apare Adi, pungaşul volubil şi extrovert, care îşi bazează potlogăriile pe farmecul personal pe care îl revarsă din belşug asupra celor pe care îi escrochează. Adi se situează aproape imediat în opoziţie cu Mario, iar din conflictul dintre ei doi se va naşte şi finalul controversat al cărţii. Cei trei formează împreună un fel de axă a personalităţilor, în care, aparent, Adi e la polul pozitiv, Mario la cel negativ şi Marcel undeva la mijloc. Pe tot parcursul cărţii, acesta va oscila între o personalitate şi alta şi spre final ne va fi dezvăluită şi cheia care pare să explice întreg romanul şi relaţia dintre cei trei.

În descrierea cărţii de pe site scrie că romanul e inspirat din fapte reale. M-aş amuza teribil dacă ar fi adevărat măcar vreo chestie din ce e povestit în carte, nu că nu aş crede asta (românul s-a născut inventiv şi potlogar, nu poet, şi cu atât mai mult când a trebuit să se “descurce” în comunism) dar multe dintre faptele prezentate sunt parcă scoase dintr-un film de acţiune, un soi de Ocean’s Eleven autohton, cu mize mai mici şi personaje la fel de inventive şi amuzante, cu Marcel în rolul unui Danny Ocean căruia îi vin ideile de escrocherii ca nişte adevărate epifanii (prima îi vine după ce se loveşte cu capul de un robinet), şi cu Adi şi Mario (şi alte personaje episodice) în rolul tuturor celor unsprezece escroci mai mici sau mai mari din anturajul şarmantului personaj. Dacă v-a plăcut filmul lui Steven Soderbergh, cu siguranţă o să vă placă şi cartea lui C. G. Bălan.

Două dintre citatele mele preferate:

“Dar sunt convins, orice copil care ar trebui să aleagă în cunoştinţă de cauză strict între învăţătură şi dragoste [nota mea: dragostea familiei] ar da la o parte învăţătura. Numai cu învăţătura şi zero dragoste ai toate şansele să creşti strâmb de tot, atât de strâmb, că poţi să ieşi câş pe fereastra internatului. Te-ar putea găsi căzut de la etajul blocului şi nimeni n-ar înţelege de ce. “Nu ştiu, domnule, era bun la şcoală, învăţa bine…”

“Te mai miri că nimeni nu e dispus să te înveţe la şcoală ce-s psihanaliza, concentrarea, yoga, controlul centrilor energetici şi aşa mai departe? Trebuie să înveţi anul în care s-a descoperit America, populaţia Zairului, înălţimea vârfului cutare, anii de la sute de bătălii. Grafice şi cifre, care nu înseamnă nimic, decât bruiaj, interferenţe, zgomot! Mult zgomot pentru nimic. Nimicul în care au ei grijă să te transformi! Au trebuit să găsească metode pentru a ţine marea majoritate ocupată. Pentru plebe au inventat religia, fitnessul şi televizorul.”

Vă las pe voi să descoperiţi contextele în care au fost rostite aceste cuvinte. Lectură plăcută!