Domnul Tic şi alte iubiri de pe Muşatini

Pe Laura Baban o cunosc de foarte multă vreme. Pe vremuri lucra la o firmă de jucării, aşa că am interacţionat cu ea în cadrul unei campanii de testare produs pentru bloggeri. Chiar dacă relaţia noastră n-a mers şnur de la început, am intuit că Laura e o tânără cu foarte mult potenţial, aşa că am refuzat să mă supăr pe ea şi am continuat s-o urmăresc pe facebook.

Când au început să apară primele poveşti cu Rochiile Laurei, am ştiut că avusesem dreptate. Laura a crescut, s-a făcut mare şi a scris o carte, la publicarea căreia am avut plăcerea şi bucuria să contribui şi eu cu o infinitezimală parte. De altfel, am avut şi surprinderea să îmi găsesc numele pe coperta interioară la “mulţumiri”, lucru care m-a uimit peste poate, căci contribuţia mea a fost chiar foarte mică.

Cartea se numeşte Domnul Tic şi alte iubiri de pe Muşatini şi, deşi are un titlu cu iz istoric, cartea e despre un căţel (bichonul Laurei) şi despre aventurile lor pe strada Muşatini din Iaşi, unde cei trei (Laura, prietenul ei – Andrei şi căţeluşul Tic) au locuit vreme de un an.

Sunt povestioare din cotidianul imediat, despre oameni, despre pasiuni, despre vise, despre plăcerile unui căţeluş de numai câteva kilograme, dar cel mai mult sunt poveşti despre dragoste – dragoste faţă de aproapele tău, faţă de animale, faţă de natură, faţă de bucuriile simple, faţă de partenerul de viaţă.

Îmi place cartea. Îmi place felul în care povesteşte Laura. Istorioarele ei, unele amuzante, altele triste, mă umplu de energie pozitivă. O citesc şi îmi imaginez Iaşiul meu iubit, împrejurimile pe care nu le-am cunoscut niciodată şi mi-o imaginez pe Eliza, mare, cu o rochie frumoasă pe ea, biciclind şi descoperind noi şi noi locuri frumoase, păduri, bălţi, păşuni, fâneţe, oameni speciali.

De fiecare dată când Laura mai posta câte o poveste, eram prima acolo s-o întreb: dar asta unde-i făcută? Mi-am dat seama, pentru prima oară, că deşi am locuit în Iaşi peste douăzeci de ani, tot nu-l cunosc aşa de bine cum îl cunoaşte ea, “venetică” strămutată din inima Ardealului. Îţi mulţumesc, Laura, că mi-ai redat oraşul!

Îmi trec prin mâini multe cărţi pe care scriitorii visători şi le-au publicat singuri. E greu să publici o carte, costurile sunt mari şi de cele mai multe ori, cărţile apărute în sistem self-publishing sunt de proastă calitate, făcute cu cele mai mici costuri. Cartea Laurei nu e aşa. E un volum cu coperţi cartonate, cu file cusute, cu luciu pe copertă, cu semn de carte textil, cu câteva pagini color la final, cu poze.

“Cartea rămâne, era foarte important cum va arăta, mai ales pentru oamenii care au donat, am vrut să le dăruiesc un lucru de preţ, nu orice fiţuică.” Aşa mi-a spus Laura şi sunt de acord. O carte, dacă e de calitate, rămâne, e o moştenire spirituală care va rezista mai mult decât tine, poate mai mult chiar decât amintirea ta. De asta îmi doresc să scriu şi eu o carte, să-i las Elizei o moştenire spirituală mai importantă decât orice bogăţie materială.

Fenomenul “Tic” a luat amploare şi tot mai mulţi oameni îi trimit Laurei poze cu ei şi cu cartea despre Tic. Dacă vreţi să adăugaţi şi voi o fotografie la galerie, puteţi achiziţiona cartea de aici.