Poveste (lungă) fără titlu dar cu final fericit

Cu mulţi ani în urmă, să tot fie mai ceva de trei decenii, o fetiţă de 7-8 anişori alerga acasă de la şcoală în fiecare pauză mare pentru a verifica dacă bebeluşul proaspăt aterizat în grija mamei ei nu păţise nimic singur în casă. Mama ei, ţărancă lucrătoare la CAP era plecată o parte din zi să-şi îndeplinească norma de munci agricole, iar fata, în loc să sară elasticul cu celelalte fete în curtea şcolii, dădea fuga să verifice dacă sunt bine. Căci da, despre mine e vorba. Pe mătuşa mea, cu doar şapte ani mai mare decât mine, a picat pocinogul să aibă grijă de mine când mama m-a dus la ţară, la bunici, pe vremea când mamele trebuiau să revină în câmpul muncii după doar patru luni de stat acasă cu cel mic.

Anii au trecut, mătuşa mea a crescut şi eu cu ea, m-a învăţat să scriu şi să citesc şi la cinci ani se pare că le citeam ziarul oamenilor adunaţi la cooperativă. Eu nu-mi amintesc dar aşa zice bunica şi ea are o memorie mai bună decât a mea. Cum a reuşit fetiţa de 12-13 ani să înveţe alt copil să citească e un mister pentru mine. Însă ea a fost primul om care mi-a deschis apetitul pentru lectură. Încă de atunci am înţeles ce lume fantastică se ascunde în spatele rândurilor tipărite şi ţin minte că de fiecare dată când mergeam la ţară, după aceea, îmi plăcea să mă uit ce cărţi mai are de pe la bibliotecă şi să le citesc. Îmi amintesc că odată eram la ţară, nu mai ştiu cu ce ocazie, şi în mijlocul agitaţiei generale, eu şedeam imperturbabilă pe un colţ de masă şi citeam Coliba unchiului Tom. Nu m-am ridicat de acolo până n-am terminat-o. Tot ea m-a dus şi m-a înscris la biblioteca din sat şi tot cu ea am răscolit atlasele şi enciclopediile pentru a găsi răspunsurile la nişte întrebări de cultură generală puse la un concurs din ziarul Opinia, pe vremea când nu exista google la îndemână pentru a afla absolut tot ce ai vrea să ştii.

Au mai trecut ani şi, cum ne petreceam verile la ţară, mătuşa mea mi-a mâncat sufletul cu matematica. Recunosc că, fiind atrasă de umane, nu prea le-am avut cu ştiinţele exacte, aşa că în vacanţă fetiţa acum mare mă punea să fac probleme şi exerciţii din culegeri. Regret s-o spun dar s-a străduit degeaba, nu mi-a intrat nimic în cap 😀

Pe repede înainte, mătuşii i se pune în faţă o “carieră” de viitoare posibilă tractoristă la CAP şi este expediată la un liceu unde va face frigul şi foamea şi naveta cu trenul vreo patru ani. Intenţia părinţilor ei o fi fost bună, nu zic nu, dintre cei trei copii măcar ea să facă liceul şi poate să prindă vreun post călduţ în comună. Din păcate pentru ei şi din fericire pentru ea a venit Revoluţia şi din cariera ei de tractoristă s-a ales praful. Nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat după aia, dacă s-a angajat pe undeva sau nu, nu mai ţin minte. Însă la un moment dat s-a măritat şi a făcut un copil. Şi apoi s-a gândit că ar fi bine dacă ar transforma pasiunea şi talentul ei din copilărie într-o meserie: aşa s-a înscris la o postliceală de educatori-învăţători. Nu mai descriu cât de greu i-a fost s-o termine, cu copil mic, cu navetă cu trenul indiferent de anotimp, cu teme şi lucrări la modul cel mai serios. Dar a terminat-o şi după mai mulţi ani de suplinit, a reuşit să prindă un post de educatoare  la şcoala din sat. Aceeaşi şcoală de la care cobora ea în fiecare zi să vadă de mine.

Acum vede de o mulţime de copii. Are 20 de ani grei în învăţământ şi acum le predă şi copiilor celor cărora le-a îndrumat paşii prima oară. De când o ştiu eu, în şcoala aia n-a existat căldură, doar o sobă de teracotă care se încinge greu. De fiecare dată când vorbesc cu ea, îmi povesteşte că stau copiii cu mănuşi pe mâini în clasă iarna. De toalete sau alte facilităţi nici nu mai vorbesc, pare-mi-se că iarna când sunt geruri mai stă şi cu câte o găleată de metal pe la uşă pentru copiii mici. N-a lipsit nicio zi de la şcoală indiferent cât de bolnavă a fost şi credeţi-mă, a fost bolnavă. Acolo nu există asistentă la uşă şi copiii vin la cursuri în toate stările de agregare. Mătuşa mea, cu un organism mai sensibil, le preia pe rând toate bolile, doar că în forme mai grave. Uneori o sun şi abia poate să vorbească. Anul ăsta, de exemplu, e primul an în care are simultan grupa mică, mijlocie şi mare. S-au desfiinţat posturi, aşa că în timp ce pe unii îi şterge la fund, pe alţii trebuie să-i înveţe să despartă în silabe.

Cine s-ar fi gândit acum trei decenii, că fetiţa care a învăţat altă fetiţă să scrie şi să citească va ajunge vreodată educatoare? Eu, nu. Însă ştiu că asta e meseria care i se potriveşte cel mai bine. Indiferent de greutăţi, ea va fi mereu educatoare. Educatoarea care strecoară în ghiozdănelele copiilor care n-au niciodată pacheţel câte un biscuite sau un corn în plus. Educatoarea care aduce de acasă câte ceva pentru copiii care nu ştiu ce-i aia sandviş în pauza de masă. Educatoarea care îmi spune ce copii n-au de îmbrăcat şi eu mai fac pachete şi le trimit. Educatoarea care îşi face actul didactic mai bine decât orice altă educatoare din oraş, care cumpără materiale din banii ei (pentru că la ţară părinţii nu dau uneori 1 leu pentru fişe, darămite fondul clasei), care decorează clasa frumos şi se preocupă de fiecare copil în parte. Ea m-a inspirat să scriu acum patru ani povestea asta de Crăciun.

De ce v-am povestit asta? Nu ca s-o laud, deşi, bineînţeles, sunt mândră că e mătuşa mea (bunica spune că uite, după atâţia ani i-am întors favoarea că a avut grijă de mine botezându-i fetiţa 🙂 ) ci ca să atrag atenţia asupra acestor clase de grădiniţă sau de şcoală de la ţară care nu găsesc dulciuri pe masă de Moş Nicolae. Care nu fac şedinţe cu părinţii în care se ciondănesc cu privire la ce loc de joacă să facă petrecerea de Crăciun şi nici nu vând reviste sau pachete foto la preţuri exorbitante. Când am vorbit cu mătuşa mea la telefon şi mi-a spus că sunt copii în clasă care nu vor găsi în ghete nimic dulce de Moş Nicolae, am ştiut că trebuie să fac ceva. Aşa că am cumpărat 20 de ciocolăţele, 20 de napolitane, 20 de punguţe mici cu jeleuri, câteva kile de clementine şi am turnat 20 de figurine mici de ipsos pentru pictat, am făcut împreună cu Eliza punguţe şi le-am expediat şcolii din sat. Ieri, 20 de copii de toate vârstele au venit la şcoală şi au găsit pe masă câte o punguţă cu ceva dulce de la Moş Nicolae. Poate că printre ei sunt şi copii care au primit, dar nu am vrut să discriminez. Copiii se bucură oricum, de orice.

Darul pentru copiii respectivi n-a costat o avere şi în fond nici nu contează cât a costat. Importantă e bucuria acelor copii. Ce vreau să vă spun însă este: mulţumesc. Pentru că şi voi aţi contribuit la acel cadou. Iarna asta, din banii pe care i-am câştigat în campanii desfăşurate pe blog, am pus deoparte ceva şi pentru a-i ajuta pe alţii. Nu am scris ca să mă laud pentru că sunt oameni care fac minuni şi nu-i scoate nimeni la rampă, din păcate. Am scris ca să vă mulţumesc. De fiecare dată când aţi citit şi aţi apreciat un articol de-al meu publicitar, de fiecare dată când aţi dat click pe un link şi poate aţi cumpărat ceva ce v-am recomandat eu, aţi mai pus un bănuţ în fondul pentru copiii pe la care Moşii de iarnă nu trec decât foarte rar. Mulţumesc tuturor, sunteţi cei mai buni cititori pe care şi i-ar dori cineva! Şi dacă ştiţi vreo clasă de copii pe la care nu vine Moşul, dacă ştiţi familii sărmane şi copii dezbrăcaţi sau desculţi, puneţi ceva deoparte şi pentru ei. Nu numai că vi se va întoarce înzecit, dar mulţumirea pe care o veţi simţi va fi de nepreţuit.