Copila de zăpadă – Eowyn Ivey, editura Polirom

Vă spuneam acum câteva zile că am început cartea Copila de zăpadă de Eowyn Ivey. Am avansat un pic cam greu prin prima treime dar odată trecută de partea asta, am citit-o fără să respir până la ultima pagină. Mi-a plăcut la nebunie. E o carte extraordinară cum n-am mai citit de multă vreme, dar e posibil sa fiu subiectivă pentru ca îmi plac cărţile aparent realiste cu doar o sugestie de fantastic care te însoţeşte pe tot parcursul cărţii (acel magic realism din literatura americană care a fost mereu preferatul meu).

Romanul este bazat pe un basm rusesc care, ca toate creaţiile folclorice, are mai multe variante de final. În basm, un cuplu de bătrâni face o fetiţă de zăpadă care prinde viaţă. De aici, exista mai multe variante de final: fetiţa se topeşte sărind peste foc la îndemnul prietenelor ei (găsiti o variantă a basmului tradusă la noi la editura All sub titlul Zăpezica), fetiţa se topeşte pur şi simplu pentru că a venit primăvara sau fetiţa creşte, se îndrăgosteşte şi renunţă la statutul ei de fiinţă a zăpezii, devenind simplă muritoare.

Brodând pe toate aceste motive, Eowyn Ivey reuşeşte un roman extraordinar, captivant, care îţi merge direct la suflet. Singurul dezavantaj al cărţii e intro-ul cam lung, cartea riscă să piarda cititori pentru că durează foarte mult până când povestea ajunge să te prindă în capcană şi să nu te mai lase până la ultima pagină.

În romanul lui Ivey, cuplul de bătrâni e format din Mabel şi Jack, doi soţi de vreo patruzeci şi ceva de ani, mutaţi în Alaska pentru a începe o nouă viaţă după ce singurul lor copil a murit la naştere. Amândoi sunt foarte afectaţi de această pierdere dar nu vorbesc despre asta, fiecare îşi duce suferinţa aşa cum ştie, fără să comunice cu celălalt. Într-o seară, când dă prima ninsoare, ei ies în curte şi fac o fetiţă de zăpadă pe care o accesorizează cu un fular şi nişte mănuşi roşii de lână. A doua zi, fetiţa de zăpadă dispăruse, dar pe la marginea pădurii îşi face apariţia o fetiţă adevărată, care poartă fularul şi mănuşile lui Mabel.

Pe măsură ce povestea avansează, autoarea ne amăgeşte, oferind când şi când detalii care ne-ar da de înţeles că fetiţa e complet reală şi nu o plăsmuire a “febrei colibei” care îi cuprinde pe coloniştii abia sosiţi în Alaska, chiar şi atunci când ea dispare la venirea primăverii. Dar timpul trece, Mabel şi Jack se împrietenesc cu alţi vecini şi se adaptează la viaţa grea din Alaska, în ciuda piedicilor (Jack se răneşte, Mabel nu mai poate vinde plăcinte pentru a se întreţine, vremea nu e propice semănatului etc). La fiecare primă zăpadă, Faina (aşa se numeşte fetiţa) reapare, de fiecare dată mai mare.

Mabel pare să accepte că e este Snegurocika, fetiţa de zăpadă din basmul rusesc (Mabel avea povestea, în limba rusă, frumos ilustrată) şi că pleacă primăvara sus în munţi unde este rece, ba chiar o protejează de căldură, ţine uşa deschisă în toiul iernii şi crede cu toată fiinţa că Faina se va topi dacă stă prea aproape de foc. Jack, pe de altă parte, aflând anumite detalii de ordin mai practic, oscilează între a crede că Faina e un om cât se poate de real sau o fetiţă de zăpadă adusă la viaţă de dorinţa lor intensă de a avea un copil. Povestea evoluează întrucâtva neaşteptat, chiar nu preconizam firul pe care îl va urma, însă nu vă voi dezvălui nimic pentru a nu strica farmecul lecturii.

Citiţi-o musai la căldură pentru că felul extraordinar în care Ivey descrie iernile din Alaska vă va înfiora şi vă va face să mai trageţi o pătură pe voi. Rar mi-a fost dat să citesc asemenea descrieri bogate de peisaje încărcate de omăt, căderi de zăpadă şi viscole. Iernile noastre sunt nimic pe lângă iernile din Alaska şi, citind despre ele, parcă o vizită la magazinul de peste drum nu mi se mai pare aşa complicată, în ciuda gerului şi ninsorii de afară. De asemenea mi-au plăcut foarte mult descrierile şi sugestiile culinare dar nu recomand cartea unui vegetarian (prea multe descrieri “sângeroase”).

Două citate care mi-au plăcut:

“Era oare adevărat ce sugera Ada, că ne putem alege singuri finalurile, fericite în loc de triste? Sau lumea cea crudă ne dă şi ne ia, pur şi simplu ne dă şi ne ia, în timp ce noi ne zbatem prin sălbăticie?”

“La vârsta mea înaintată înţeleg că viaţa în sine este adesea chiar mai fantastică şi mai teribilă decât poveştile pe care le credeam când eram copii şi că poate nu e niciun rău în a descoperi magicul printre copaci.”