Ia roşie de botez

La mulţi ani! Azi se împlinesc fix cinci ani de când am botezat prima (şi deocamdată unica) mea fină. Am vrut să marchez momentul publicând o povestire pe care am scris-o acum vreo trei ani, poate, pentru un concurs, şi care, evident, nu relatează întocmai momentul, dar care e inspirată din ziua de 2 ianuarie 2010. Povestirea se numeşte “Ia roşie de botez”, era mult mai frumoasă şi mai lungă iniţial dar a trebuit s-o scurtez ca să mă încadrez în cerinţele concursului şi din păcate n-am păstrat şi varianta iniţială. Ăsta e dezavantajul calculatorului, rişti să salvezi peste un document, pe când la maşina de scris sau la mână, aş fi păstrat toate ciornele 🙂

“Naşa îşi puse repede ia roşie şi îşi legă marama de borangic. Tare ar mai fi stat în continuare lipită de soba din încăperea joasă, dar se îmbărbătă, îşi trase cojocul pe ea, luă micuţa din braţele părinţilor şi se îndreptă spre Biserică. Căzuse iar zăpadă şi tot satul era acoperit de un strat de alb de pace înşelătoare sub care, însă, viaţa forfotea ca într-un muşuroi şi chiar dacă mai toate curţile păreau pustii, în spatele uşilor cu geamuri aburite, gospodinele se agitau de zor cu ultimele pregătiri pentru urători. Mai erau doar două zile până în Ajunul Anului Nou. Naşa alunecă dar îşi recăpătă echilibrul. Mergea repede şi simţi ia roşie lipindu-i-se de spate de transpiraţie. Nu ştia dacă e de la emoţie sau de la teama că ar putea scăpa ghemotocul din braţele ei. Sub zăpada moale, stratul gros de gheaţă abia aştepta un pas greşit. Ajunsă la Biserică, dădu bineţe după obicei, apoi verifică dacă apa din cristelniţă fusese încălzită. Îi dădu preotului vinul şi cozonacul şi îşi scoase cojocul. Preotul tânăr, abia venit în satul modernizat înainte de vreme, unde nimeni nu mai purta ceva care să nu fie făcut industrial, o privi cu mirarea unui copil care vede pentru prima oară pomul de Crăciun. Ia subţire nu era tocmai potrivită pentru vremea aceea geroasă, dar naşa o purta cu mândrie şi nu voia s-o ascundă, chiar şi în Biserica friguroasă pentru care nu erau niciodată destule lemne. Îşi trase puţin pe frunte marama la fel de roşie ca bluza şi privi în jos spre finuţă. Obrazul alb lăptos al fetiţei sprijinit la pieptul ei contrasta puternic cu roşeaţa iei şi naşa îi dori, în gând, să fie mereu roşie în obraji de bucurie şi de sănătate întocmai ca ţesătura aceea şi ca viaţa ei să fie la fel de bogată spiritual ca şi cusăturile de pe ea.

Mi-ai dat un păgân, ţi-am adus un creştin, îi spuse naşa mamei când se întoarse de la Biserică şi simţi cum îi creşte inima de bucurie rostind aceste cuvinte, ştiind că tocmai şi-a mai câştigat o fiică. Îşi puse mâinile în şolduri şi ia tresăltă pe ea de anticipaţie. „Hai, să punem masa acum!”

Un an nou minunat tuturor!