Şoapta inimii – editura All

E aşa ciudat cum unele cărţi se lasă citite doar la momentul potrivit. Am Șoapta inimii de multă vreme, în ianuarie chiar am scos-o din raft şi am urcat-o în teancul cu cărţi de citit dar abia săptămâna trecută m-am apucat de ea.

Am citit mai greu prima jumătate, pe la metrou, dar pe a doua am dat-o gata dintr-o suflare pentru că deja nu mai rezistam şi voiam să aflu finalul. Unul dintre “păcatele” mele de cititor e că la cărţile foarte captivante nu mai reuşesc să mă bucur de poveste.

Înghit pe nemestecate cartea doar ca să aflu ce se întâmplă, care e deznodământul, de ce personajele au luat anumite decizii, dacă acţiunile lor duc la o concluzie satisfăcătoare sau nu. Nu mi se întâmplă aşa cu toate cărţile, în general cu cele poliţiste şi cu cele care au o poveste teribil de incitantă, cum e asta.

Cartea are în centru o poveste de dragoste: În Birmania anilor ’40 un tânăr orb se îndrăgosteşte de o “oloagă” (îmi cer scuze pentru termen, dar este folosit în carte) căreia îi poate auzi bătăile inimii. Mi Mi este o femeie frumoasă, atât la trup cât și la suflet, dar orbul (nu vă spun numele ca să nu dezvălui o parte din misterul cărții) nu îi poate vedea și auzi decât frumusețea sufletului.

Împreună, ei descoperă frumusețea vieții și a iubirii. El o cară în spate, ea e ochii lui, el e picioarele ei. Împreună fac un singur trup care explorează lumea înconjurătoare şi se bucură de fiecare lucru mărunt, de la zumzetul albinelor, la pânzele de păianjen, la foşnetul vântului, la ropotul ploii. Se bucură de zi şi de noapte, de şoaptele inimilor lor, care bat una pentru alta.

O iubire cum n-a fost şi nu e spune un cântec românesc şi, într-adevăr, ţi se pare că nimic nu are cum să le stea împotrivă. Dar dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… Vă las pe voi să descoperiţi atât frumuseţea cât şi deznodământul acestei poveşti de dragoste care declanşează o serie de acţiuni pentru Julia, o tânără avocată din New York.

Aş vrea să vă povestesc mai multe despre viziunile de viaţă ale celor doi, despre cum nu s-au lăsat înfrânţi de necazuri şi handicap şi au învăţat să se bucure de fiecare zi, despre optimismul şi pasiunea lor pentru viaţă, dar aşa cum vă spuneam, am citit-o pe nerăsuflate şi nu am apucat să mă bucur de carte aşa cum trebuie.

Cred că e o carte care trebuie recitită şi abia la a doua citire vom avea timp să absorbim lecţiile pe care ni le dau cei doi. În carte nu există personaje negative, nu în adevăratul sens al cuvântului, cel puţin. Mama care îşi abandonează copilul şi unchiul care îşi ajută nepotul şi de fapt mai mult rău îi face sunt personaje care acţionează aşa din nişte convingeri adânc înrădăcinate, fără să fie conştienţi că ce fac ei este rău. De altfel, prezenţa lor este episodică. În carte întâlnim mai mult personaje pozitive care te fac să crezi că lumea, în esenţa ei, este una plină de bunătate.

Singurele lucruri pe care le am de reproşat la această carte sunt următoarele: faptul că în loc de linie de dialog sunt puse ghilimele, lucru care o face dificil de citit pentru că îţi fug ochii pe textul aparent compact. Nu pot să înţeleg, nici traducătorul, nici redactorul nu au ştiut că ghilimelele din limba engleză se reproduc în română prin linie de dialog? Mai sunt şi câteva greşeli minore de tehnoredactare şi o dată trecută eronat care te induce în eroare la început (o scrisoare datată 1995 în loc de 1955).

Cartea este la reducere pe site-ul editurii All, n-o rataţi, e o lectură minunată!