Cireșe amare, Liliana Nechita – despre exodul mamelor din România

Cireşe amare de Liliana Nechita este romanul epistolar în care s-a transformat materialul Exodul mamelor după publicarea în colaborare cu revista Avantaje în 2013. Cireşe amare este o carte cu adevărat zguduitoare pe un subiect despre care, până la ea, nu vorbea nimeni. Cartea prezintă realitatea crudă şi fără cosmetizare a românilor plecaţi la muncă (ilegal până la intrarea României în UE) în Italia.

Nu se dă înapoi la a demasca umilinţele pe care le suportă zilnic românii acolo, umilinţe pe care familiile lor nu le vor afla niciodată. De altfel, mulţi nu ştiu în ce condiţii trăiesc şi muncesc taţii, mamele, bunicele, mătuşile lor acolo. Iar cei dragi plecaţi nu ne vor spune nimic pentru a nu ne îngrijora, aşa că intervine aici un fel de cerc vicios, în care oamenii au o percepţie greşită asupra ceea ce se întâmplă acolo.

Liliana Nechita abordează multe unghiuri care lămuresc o mulţime de lucruri care nouă, celor din ţară, ni se pare de neînţeles: de ce oamenii ăia trimit pachete cu cafele şi ciocolată când sunt din astea şi la noi, de ce nu-şi mai găsesc locul odată ce se întorc înapoi, de ce aleg să rămână acolo uneori, de ce se agaţă de orice este românesc, indiferent că e o legătură de leuştean sau o pungă de pufuleţi, de ce vorbesc jumate în română, jumate în italiană etc. Însă cea mai profundă analiză este cea în sufletul lor şi felul în care Liliana Nechita prezintă ceea ce simt muncitorii plecaţi în Italia este unic, cu atât mai unic cu cât primul suflet pe care-l pune sub lupă este chiar al ei.

Liliana vorbeşte mult şi de drama mamei care îşi lasă în urmă copiii, dramă despre care vom vorbi mai în detaliu în următoarele articole. Aici mi-a fost greu să empatizez cu ea, deoarece copiii lăsaţi de ea în urmă erau mari, fata cea mare era gravidă, fata cea mică avea 19 ani, deci erau la o vârstă la care, teoretic, s-ar fi putut susţine singuri. Am empatizat cu ea mult mai mult atunci când a fost în postura de român dezrădăcinat de ţară şi pus în postura de a-şi câştiga pâinea deoarece ţara aia de care îi e dor nu i-a oferit nicio şansă să supravieţuiască aici.

Demn de menţionat este faptul că autoarea nu e orice muncitoare analfabetă, ci o femeie educată, iubitoare de frumos şi cultură (emoţionat e momentul în care povesteşte cum şi-a dorit să vadă sculptura Pieta şi, ajunsă în gara din Roma, între două trenuri, a dat fuga la Basilica Sfântul Petru pentru a admira această operă de artă).

Tocmai din acest motiv, mesajul pe care îl transmite este puternic şi profund iar cartea mi-a amintit, într-un fel sau altul de Arta conversaţiei de Ileana Vulpescu – chiar dacă în cea din urmă personajul principal este o doctoriţă şi nu o muncitoare imigrantă în Italia, ambele femei au aceeaşi vână puternică, acelaşi cult pentru munca cinstită, aceeaşi înclinaţie de a iubi arta şi frumosul în ciuda stigmatului sărăciei. Ambele îşi deapănă viaţa trecută şi prezentă, una sub formă de istorisiri în miez de noapte, alta sub formă de epistole, în episoade amalgamate cu multe personaje şi întâmplări, cel mai adesea triste.

Cireşe amare este, însă, ceva mai uşor de citit, iar filozofia ei, adresată omului mai simplu, este mai uşor de urmărit. Şi, mai presus de toate, vom empatiza cu personajul ei, gândindu-ne la toate rudele noastre plecate la muncă în Italia pentru a oferi celor dragi un trai mai bun. Nimeni nu s-a dus acolo la muncă cinstită pentru a se îmbogăţi. Toţi au plecat cu lacrimi în ochi şi cu dor de casă pentru a supravieţui. Iar de aici, tăvălugul în care au fost antrenaţi a devenit inevitabil. Citiţi Cireşe amare ca să nu mai staţi cu ochii închişi în faţa acestei realităţi. Dacă nu aveţi pe cineva plecat, o să vă bucuraţi. Dacă aveţi, o să puneţi mâna pe telefon şi o să-i sunaţi ca să aflaţi, cu adevărat, cum o duc.

“Rareori mă înşel acum când întâlnesc români. Stăm alături în staţii de autobuz sau în alte locuri publice. Nimeni nu vorbeşte şi ştiu că am în faţa mea o româncă. Are o tristeţe anume în ochi, priveşte pământul cu gândurile aiurea. Încerc să te fac să înţelegi, acea femeie priveşte de fapt înăuntrul ei. Nu o interesează nimic din afară (probabil şi-a captat fiii cu privirea, cum am făcut eu la plecare, şi acum îi admiră. Corpul ei e aici, o ustură palmele de muncă, dar gândul e liber.”

“De ce trebuie să plece mamele de lângă copii, de ce trebuie să se despartă familii, de ce ajung bărbaţii români să se simtă neputincioşi şi inferiori în faţa soţiei care trimite bani din Italia? Doar şi ei trudesc din greu de dimineaţă până seară! De ce ajung bătrânele românce pe aici în loc să se odihnească şi să pregătească dulceaţă pentru nepoţi?”

“…în lumea asta e ruşinos să nu ai. Nu contează ce, pentru unii e ruşinos să n-ai covoare, pentru alţii e ruşinos să n-ai mâncare. E ruşinos să fii sărac. Nu contează motivul pentru care nu ai, dar a nu avea e o ruşine, un stigmat. Devii un paria, un nepricopsit. Un izolat. Oamenii nu se adună în jurul unui om aflat la necaz, ci se îndepărtează şi râd de la distanţă.”

“Ar fi mai uşor să trimiţi doar bani, oricum în ultimul timp preţurile sunt cam aceleaşi. Dar n-ai mai împacheta tu. N-ar mai fi amprenta personală. Când am făcut primul pachet, nu te mint, am intrat într-un supermarket şi, mergând printre rafturi, m-am răsucit ca şi cum aş fi vrut să întreb:
– Ce zici, mamă, vrei cornuri?
Am început să plâng în magazin pentru că nu era nimeni lângă mine. Pachetele astea sunt o punte între noi şi cei de acasă. Mai bună decât banii. Vorba aia, e de la mama! Singura părere de rău e că nu vezi bucuria pe feţele lor. Nu vezi mâinile febrile care desfac cutia şi felul cum încep să guste din bunătăţi.

Aşa trece timpul, între un pachet şi altul, la un moment dat rostul tău e să ştii ce le lipseşte şi ce-ai mai putea trimite ca să le facă viaţa mai uşoară. Să-ţi pui amprenta. Vei şti astfel că-şi prinde părul cu bentiţa pe care ai trimis-o, că în fiecare dimineaţă bea ciocolată caldă trimisă de tine, că de câte ori foloseşte crema de mâini se gândeşte la tine… Pachetele nu sunt pentru ei, ci pentru noi, să ne facem simţită prezenţa în spaţiul de acasă. Ca şi cum, uite, mama e puţin plecată, dar te înconjoară prin toate obiectele pe care le trimite cu dragoste.”