La final de an şcolar/clasă pregătitoare pentru Eliza

Iată că a venit şi finalul de an şcolar şi s-a dus şi clasa pregătitoare. Nu ştiu când a trecut timpul şi Eliza a ajuns în clasa întâi, ştiu doar că eu mă simt cu un an mai bătrână, iar ea e deja şcolăriţă mare.

Îşi cară singură ghiozdanul, merge singură de la poarta şcolii, e cam căscată şi uită ce teme are de făcut dar îi place la şcoală. A lipsit foarte puţin în acest an şcolar iar odată, când îmi era foarte rău şi nu m-am putut trezi, a început să plângă s-o duc la şcoală. Ceea ce am şi făcut, chiar dacă a mai prins doar două ore.

Nu concepe să lipsească sau să întârzie, îşi respectă toţi profesorii (şi chiar îi simpatizează) şi e foarte silitoare şi atentă la ore (spre surprinderea mea, recunosc, pentru că acasă e mereu cu capul în nori). Doamna a pus-o în prima bancă şi e printre cei trei elevi care sunt cei mai activi şi mai implicaţi la ore.

Nu am pus presiune deloc pe ea, concursurile şcolare nu m-au interesat câtuşi de puţin, cred că a participat doar la unul singur şi nu m-am interesat nici de rezultate. De altfel, ştiu că s-au dat nişte teste de evaluare la finalul anului, nici rezultatele acestor teste nu m-au interesat.

Ştiu perfect de ce e capabil copilul meu şi nişte teste standard n-o să-mi dezvăluie brusc ceva nou. Atât timp cât văd eu că scrie, citeşte relativ cursiv, face socoteli uşoare cu trecere peste ordin şi înţelege anumite enunţuri, eu zic că e suficient. Nu vreau s-o fac doctor docent de la clasa pregătitoare.

La şcoala la care învaţă Eliza nu se fac serbări. Nu în şcoală cel puţin. De asemenea, cei de la clasa pregătitoare nu sunt bineveniţi la careul de final de an al celorlalţi. Aşa că finalul de an se anunţa unul sec, în care toţi îşi luau ghiozdănelul şi plecau liniştiţi acasă, urându-şi vacanţă plăcută.

Sinceră să fiu nu puteam să concep asta. Iniţial am vrut să fac pentru Eliza o diplomă, o coroniţă şi un pachet de cărţi. Îi pregătisem nişte cărţi superbe, în română şi germană (pentru că face germana la şcoală) despre care o să vă povestesc neapărat pentru că sunt splendide.

Şi apoi mi-am dat seama: de ce să se bucure doar copilul meu? Ceilalţi copii cu ce au greşit de nu au parte de un final de an frumos? Aşa că am decis să fac ceva drăguţ pentru toţi copiii. Câte ore de muncă a însemnat asta, nu vă mai povestesc.

Câte nopţi m-am culcat la 1 ca să torn tablouri de ipsos, cât am călcat prin casă printre tablouri întinse la uscat, vopsele, pungi cu cărţi, foi şi foicele etc, câte chestii am cărat de colo-colo, cât m-am stresat, câte telefoane am dat, cât am cheltuit. Nu mai e relevant. Relevant e doar faptul că cei mici au fost încântaţi.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să o contactez pe Miruna care mi-a sărit în ajutor imediat. Am rugat-o să facă o diplomă personalizată pentru copii – voiam un text scurt şi un desen cu nişte copii citind o carte sau cărând un ghiozdan, gen ilustraţiile Sarah Kay. Miruna a găsit imediat ce îmi trebuia, a făcut un prototip şi mi le-a multiplicat pe hârtie specială pentru desen, ca să se păstreze frumuseţea integrală a modelului.

Apoi mi-am luat inima în dinţi şi le-am scris fetelor de la editura All şi le-am rugat din suflet să mă ajute cu nişte cărticele pentru copii. O singură carte de copil, asta era tot ce voiam, ca să nu dau diplomele goale. Ştiu că ei mereu au acţiuni în şcoli şi deschidere să împartă cărţi copiilor dornici de lectură şi am ţinut pumnii strânşi până am primit răspunsul.

Urmau să ne dea nu una, ci câte cinci cărticele de fiecare copil, trei noi apariţii Pixi, câte o carte din colecţia Biblioteca din ghiozdan şi câte o carte Pixi Ştie Tot. Am fost în culmea fericirii, aproape plângeam de bucurie.

După ce am asigurat diplomele şi cărţile, m-am apucat de turnat nişte tablouri din ipsos pe care le-am intitulat “Căsuţa bunicilor”. Tablourile înfăţişează o căsuţă într-un peisaj montan şi te duce cu gândul la vacanţă. Am avut doar două matriţe aşa că a durat foarte mult să le torn, mai ales că se mai şi spărgeau la extragere sau aveam şi rebuturi. Dar am reuşit, oarecum la limită. După ce s-au uscat, le-am dat găuri, le-am legat o sforicică şi le-am pus o etichetă cu instrucţiuni de utilizare.

Când am terminat şi cu asta, mi-am adus aminte de o ramă foto din polistiren extrudat pe care mi-o dăduse Dana de la Zoom Decor pentru festivităţile de la terminarea grădiniţei. Trebuia s-o vopsesc eu cu vopsea tablă de cretă dar la momentul acela am avut un spray care, pur şi simplu, a ars polistirenul pe alocuri.

Aşa că am abandonat-o şi mi-am adus aminte de ea abia acum. Am cumpărat altă vopsea, una foarte bună, la borcănaş şi am vopsit-o pe verso. Apoi am scris pe ea “La revedere, clasă pregătitoare” şi le-am făcut tuturor copiilor poze cu ea.

Din banii rămaşi la fondul clasei, s-au mai luat nişte prăjiturele şi nişte sucuri pentru copii, iar doamna le-a pus muzică şi i-a lăsat sa danseze. Ultima zi de şcoală n-a mai fost aşa plictisitoare, ci s-a transformat într-o petrecere în toată regula, până la urmă.

Elizei i-am mai făcut şi coroniţa, pe care mi-a realizat-o Atelier Interesart. Cândva mi-a spus o prietenă dragă că mama este singura îndreptăţită să-şi încununeze copilul la final de an şcolar pentru că doar ea ştie cu adevărat cât a muncit acel copil.

Iar eu am simţit că trebuie să îi pun coroniţa pe cap, în ciuda unui sistem şcolar prost care mai mult îndobitoceşte copilul decât îl educă. Pentru asta i-am pus coroniţă pe cap:

În fond, asta e tot ce mă interesează. Notele şi calificativele, mai puţin. Vreau doar să scrie aşa ceva şi în clasa întâi şi într-a doua şi aşa mai departe. Doamna învăţătoare s-a dovedit ok, şcoala nu prea ok, foarte “îmbătrânită” şi reticentă la nou, dar sperăm să fie bine.

În prima zi de şcoală am spus: dă-mi, Doamne, putere să pot accepta lucrurile pe care nu le pot schimba. A trebuit să mă dau cu capul de zid de câteva ori până să învăţ asta, dar sunt pe drumul cel bun.

Vacanţă plăcută tuturor!