Suntem bine. Voi?

Acum ceva vreme, la concertul de la Sala Palatului, Gaşca Zurli a lansat un cântec nou care a făcut să curgă multe lacrimi pe obrajii părinţilor.

Eu n-am plâns, doar am strâns-o tare pe Eliza în braţe şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că noi suntem bine. Deşi muncesc ca nebuna, 12 ore pe zi, noi avem pupici de noapte bună şi de trezit dimineaţa, avem timp de drăgălit şi de vorbit, avem povestea obligatorie de citit înainte de culcare şi “pupiceala” dinainte de a se da stingerea. Uneori îi spun: ce-o să mă fac eu când o să fii mare şi n-o să mă mai laşi să te pupicesc aşa? Se întristează şi îmi spune: hai să nu vorbim despre asta. Da, mai bine să nu vorbim pentru că nu-mi pot imagina o adolescentă distantă care trânteşte uşa şi nu mă mai lasă să-i miros tâmplele şi să-i spun că, pentru mine, e cel mai frumos copil din lume. O vreau cu capul în poala mea, povestindu-mi frământările ei. Dar cine ştie cum va fi? Nici măcar eu, şi sunt mama ei.

Avem timp doar pentru noi şi zile furate împreună. Petrecem timp împreună. Ba chiar o vreme am exagerat cu timpul “de calitate” împreună – voiam să ieşim, să mergem, să facem una-alta până când Eliza mi-a zis: auzi, mami, putem să mai stăm şi noi pe acasă în week-enduri? Aşa că stăm. Mă educ. Mă calmez, mă liniştesc. Sunt Elsa. Am învăţat să “let it go” 🙂 Nu mă mai încrâncenez pentru nimic. Las lucrurile să curgă firesc. Facem ce vrea ea. O duc dimineaţa la şcoală şi îi urez o zi bună. Pe scări, se întoarce, şovăind o clipă şi spune: şi ţie, mami! Dacă uit eu să-i spun, îmi spune ea: “o zi frumoasă, mami!” În momentele importante, sunt acolo. În prima zi de şcoală, în ultima zi de şcoală, de 1 iunie, de ziua ei, când se simte rău, când o necăjesc copiii din parc, oricând are nevoie de mine. Oricât muncesc, sunt acolo şi ştiu că aşa va fi mereu. Nimeni nu ne va putea fura timpul acesta, oricât de puţin este el.

Uneori nu-mi dau seama când au trecut anii şi a crescut şi realizez că viaţa alături de un copil de aproape şapte ani e complet diferită. Mai odihnitoare, mai relaxată, mai calmă, dar şi mai aventuroasă. Copilul mare te face să-ţi depăşeşti limitele chiar şi atunci când ai în tine frici înrădăcinate din propria ta copilărie. Un copil te educă şi el pe tine, nu doar tu pe el, şi cu atât mai mult un copil mare, cu propriile opinii asupra vieţii.

Am supravieţuit şi primei noastre despărţiri mai lungi – Eliza a fost plecată la ţară aproape o lună, unde s-a distrat nemaipomenit şi unde presimt că îşi va petrece verile de acum încolo. S-a întors cu doi centimetri mai înaltă, cu vreo două kilograme în plus, cu vreo câteva regionalisme în vocabular şi cu concluzia că oricum ai da-o, nu e bine: “atunci când sunt acolo mi-e dor de tine şi când sunt aici mi-e dor de bunici şi de Mădă”. (verişoara ei)

Vara trece, se apropie din nou şcoala. Eliza e cam speriată de clasa întâi, nu ştiu de ce, are obsesia ca nu va suficient de bună la matematică. I-am spus de nu ştiu câte ori că se duce la şcoală să înveţe şi că nu trebuie să fie bună la toate, să fie bună la ce-i place, dar ea tot insistă pe tema cu matematica şi cu notele şi aşa mai departe. Nici nu ştiu de unde ştie de note, pentru că eu n-am discutat cu ea despre performanţele şcolare (nu mă interesează câtuşi de puţin să fie premiantă).

Însă per total suntem bine. Voi?

Notă: în text aveţi patru linkuri spre alte articole scrise de mine despre relaţia mea cu Eliza pe site-ul intihna.ro. Dacă vă face plăcere, le puteţi citi când aveţi puţin timp liber.