Cartea de la Vama Veche

Nou apărută, în iulie 2015, Cartea de la Vama Veche e o duioasă rememorare a anilor de tinereţe a lui Cristian Pepino (autorul), cu veri petrecute la 2 Mai, Vama Veche şi Mamaia-sat, la gazdă sau la cort, cu beţiile, distracţiile (majoritatea destul de nevinovate) şi prieteniile de atunci. E o colecţie de anecdote simpatice şi naive în stilul Cişmigiu et comp de Grigore Băjenaru (una dintre cărţile favorite ale adolescenţei mele) pe care am citit-o cu mare drag şi cu oarecare nostalgie, deşi nu ştiu de ce, căci cu siguranţă acei ani nu sunt unii după care să fii nostalgic.

“De ce Cartea de la Vama Veche? Pentru că acolo am început-o. Şi pentru că titlul ăsta poate stârni interesul multora – pe care sper să nu-i dezamăgesc. Unii ar putea spune şi că e un titlu „mai comercial“ ca altele. Vama Veche este acum un mare „brand“, deşi nimeni nu pare de fapt să ştie ce reprezintă şi ce fel de marfă e. Pentru boşorogii de vârsta mea, este ceva iremediabil pierdut. Eheee… cum era pe vremuri Vama Veche… Cum să fie? Un loc părăsit, uitat de lume, la marginea societăţii, că de aceea mergeam acolo noi, tinerii de atunci, ca să ne simţim liberi. Cum fac şi tinerii de acum.” (citat din carte)

Descrierea cărţii e cât se poate de edificatoare: “Se născuseră în jurul lui 1950, astfel că la 18-20 de ani au prins scurta perioadă în care s-a trăit, în România comunistă, cu iluzia libertății. Erau fără îndoială snobi, dar tocmai de aceea admirau cultura. Citeau The Doors of Perception de Aldous Huxley sau cărțile lui Carlos Castaneda și voiau, cu ce aveau la îndemână, să trăiască experiențele pomenite acolo. Băieții purtau părul lung, blugi de la pachet, din Occident, pe care-i frecau la genunchi ca să se decoloreze, și cămăși imprimate discret cu flori. Uneori își desenau pe obraz „tatuaje“ cu carioca. Vara mergeau în gașcă, băieți și fete, la Doi Mai, socotit în anii ’60-’70 locul cel mai șic de pe litoral. Mai târziu s-au mutat la Vama Veche. Mulți dintre ei făceau nudism – o altă formă de libertate. Noaptea aprindeau câte un foc pe plajă și stăteau în grup până-n zori, bând și cântând muzică folk…”(sursa: site Humanitas)

În ciuda faptului că povesteşte despre regimul comunist, despre lipsuri şi despre diverse alte probleme ale epocii, cartea este, în esenţă, una optimistă şi amuzantă, o carte perfectă de vacanţă. Păcat de ultima poveste, cam strică farmecul cărţii, deşi probabil e un soi de metaforă pentru faptul că “vama nu mai e ce a fost”. Dacă iei în considerare faptul că volumul lui Pepino conţine multe referinţe culinare interesante (găsiţi referinţe la gătitul midiilor, al rapanelor, despre peşte şi supa de ciulini de baltă), detalii despre istoria acestor sate şi foste vestigii arheologice acum dispărute, despre stilul de viaţă al etniilor care locuiau în acele zone (2 Mai de ex era sat lipovenesc, iar Vama Veche sat de găgăuzi), precum şi referinţe la mulţi actori, scriitori, pictori şi alţi oameni de cultură ai acelor vremuri (începând cam cu 1965), putem considera această carte un adevărat tratat de istorie a turismului neoficial al tineretului intelectual din acele vremuri.