Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a zis, la telefon. Plecasem cu Eliza de la Iaşi şi eram în tren. M-a sunat să vadă cum e călătoria şi mi-a zis la final “drum bun, tată”, aşa cum zicea el. Fix o săptămână mai târziu, a venit rândul meu să-i spun “drum bun, tată!”, mult prea devreme şi prea nedrept.
“Nu-mi vine să cred”. Asta a fost expresia pe care am auzit-o cel mai des când am anunţat oamenii sau când au venit la capelă sau în zilele de după. Nu-mi vine nici mie să cred. Încă nu-mi vine. Tata era genul de om care părea nemuritor. Nu s-a văitat niciodată de nimic şi a fost mereu glumeţ şi cu zâmbetul pe buze, chiar şi după ce a trecut dincolo. Primul lucru pe care îl ziceau oamenii când îl vedeau aşa cum nu credeau că îl vor vedea vreodată era: “parcă zâmbeşte”. Şi într-adevăr aşa a fost. Un om iubit, respectat şi apreciat de mulţi, tata a strâns un puhoi de lume în jurul lui şi, din păcate, nu la petrecerea de pensionare pe care ar fi meritat-o cu vârf şi îndesat după 40 de ani de muncă grea, ci ca să-l conducă pe ultimul drum. După 40 de ani în care a fost aproape mereu plecat, a dormit numai în paturi străine, în condiţii insalubre, pe un salariu de mizerie (tata a avut în jur de 900 de lei salariu în ultimii ani) când în sfârşit i-a venit şi lui rândul la pensie, în loc să se ducă la pescuit, aşa cum visa, şi să o aştepte pe Eliza la vară cu o pisică, aşa cum îi promisese, s-a dus de tot, să ducă pisici şi papagali surorii mele din cer.
Tatăl meu era tatăl tuturor. Când unchiul meu (fratele mai mic al mamei mele) a intrat în casă duminică dimineaţa, după un drum lung de mii de kilometri, a spus, plângând: “El a fost călăuza mea în viaţă.” Nu-l mai văzuse pe tata de vreo trei ani, şi asta tot din cauza serviciului tatei. Mătuşa mea (sora mai mică a mamei) a spus: Pe Costel (soţul ei, rămas şi el fără tată de mic), el l-a făcut gospodar.” Tata i-a învăţat pe toţi tot ce a ştiut şi a putut. Îşi dorea să se pensioneze şi să meargă la ţară des să crească porumbei şi iepuri, să bea vin din via căruia tot el i-a pus bazele, să hrănească puii alături de Eliza aşa cum făcea când era mică, să îndoape toate animalele din curte, să se bucure mai mult de nepoţii prezenţi şi de cei viitori. Tata era TATA. Îmi aduc aminte că eram odată, mai demult, la o cârciumă din cartier şi a venit un puşti mai mare şi i-a cerut un foc. I-a zis: “tată, dă şi mie un foc.” Am rămas surprinsă că îndrăznea să-i zică aşa, dar tata a zis: “ei, aşa îmi zic ei”. Erau nişte necunoscuţi, practic, tineret din cartierul mai dubios de case care se întindea în spatele blocului. Se ştiau doar fugitiv de la cârciuma unde se oprea tata la o bere înainte să vină acasă.
Tata a fost un om extraordinar de demn. Nu ştiu dacă i-ar fi plăcut să îl plângem aşa cum o facem acum, dar nu găsim în noi puterea să n-o facem. Era un om discret, care nu s-a băgat niciodată în viaţa nimănui, nici măcar într-a noastră. Mie şi surorii mele ne-a respectat mereu alegerile în materie de carieră sau viaţă personală şi chiar dacă n-a fost de acord cu unele lucruri, le-a păstrat pentru el. Greu aflam care e părerea lui reală despre ceva anume, pentru că păstra mereu o atitudine civilizată. Nu era omul conflictelor şi, la fel ca şi mama, orice îi spuneai, rămânea la el. Niciodată ai mei nu au fost genul de oameni care să plimbe vorba şi probabil asta i-a şi făcut atât de respectaţi. A avut o relaţie deosebită cu mama, pentru că ea a fost mereu un om cu foarte mult tact iar tata un om care nu ţinea supărarea. Pe noi, copiii, nu-mi aduc aminte să ne fi certat prea rău vreodată (de bătut nici vorbă). Mai făceam prostii dar întotdeauna preferam să-i spunem lui primul, era mai înţelegător. Când venea din deplasări, mereu ne aducea câte ceva dulce şi ne dădea câte un bănuţ pentru economiile noastre. Era mândru de noi şi cred că se mai lăuda uneori, pentru că la priveghi, toţi colegii lui veneau şi întrebau de noi sau de Eliza. Ne cunoşteau toţi. Firma la care a lucrat tata până în ultimul moment a fost cândva ca o mare familie. Cunoşteam toţi muncitorii şi toţi şoferii şi ne jucam în curtea şantierului, căutând comori. Aşa cum s-a întâmplat cu multe întreprinderi după 90 şi mai târziu, capitalismul excesiv a dus la destrămarea acestei familii şi la batjocorirea membrilor rămaşi în urmă. Tata a fost printre cei care n-au putut să mai sară din barcă. Nu vreau să caut vinovaţi acum, dar sunt sigură că stresul şi oboseala de la serviciu au contribuit în cea mai mare măsură la stingerea lui.
Tata n-a fost un om prea religios, însă a dus o viaţă conformă cu toate normele creştine care propovăduiesc iubirea faţă de aproapele. Iubea mult copiii şi prin toate satele sărace prin care a fost, le-a dus dulciuri, alimente şi jucării. Cum ajungea maşina lui în sat, cum se strângeau copiii în jurul lui. A fost un om bun, iubitor de oameni şi de viaţă, care a încercat să trăiască în aşa fel încât să nu mânie pe nimeni, nici pe cei din jur, nici pe Dumnezeu, atât cât a putut el. Mi-e greu să spun “Dumnezeu să-l ierte!”, deşi sunt conştientă că a avut şi el păcatele lui. Dar mai degrabă spun în sinea mea “Dumnezeu să-l odihnească!” De odihnă are acum cea mai mare nevoie.
Prima oară când mi-a spus că mă iubeşte, cu cuvintele astea, a fost când l-am sunat să-l anunţ că divorţez. Mi-a spus: “ştii că te iubim şi suntem alături de tine.” Spre deosebire de alte persoane, tata mi-a acceptat decizia fără prea multe justificări (de fapt, cred că doar m-a întrebat direct dacă mă bătea fostul soţ, ceea ce nu era cazul) şi nu a încercat niciodată să mă facă să mă răzgândesc. Atât cât a putut el, m-a susţinut în toate alegerile şi mă bucur nespus că a fost alături de mine anul trecut, când mi-am refăcut viaţa în cel mai firesc mod. Aş fi vrut să mai stea, să vadă cât de bine îmi e (sau îmi era, mai degrabă) în acest punct al vieţii mele. Mi-aş fi dorit să comunicăm mai mult, să-i povestesc mai multe, să mă întrebe mai multe, dar nu era omul cuvintelor, nici măcar cu mama, şi asta ne-a afectat oarecum relaţia. Din păcate, şi eu l-am moştenit în ceea ce priveşte comunicarea cu cei dragi. Am şi acelaşi temperament şi aceeaşi viziune asupra vieţii. Mă trezesc uneori rostind aceleaşi cuvinte pe care le rostea el. De la el am moştenit şi demnitatea şi respectul pentru muncă.
Tatăl meu a dus o viaţă echilibrată. Nu a mâncat niciodată în exces, nici carne, nici făinoase, nici alte chestii dăunătoare, nu mânca gras, nu mânca dulce, consuma multe legume, fructe şi brânzeturi, nu bea mult (poate doar la sărbători să-şi mai fi făcut de cap, în rest meseria îl împiedica să se apropie de alcool prea mult), făcea multă mişcare datorită serviciului său. Mă simt acum teribil de frustrată că alţii beau de sting, trăiesc de pe o zi pe alta, îşi bat joc de ei şi încă trăiesc la vârste înaintate. Şi tata s-a dus la 61 de ani când abia putea şi el să înceapă să trăiască. Am identificat în sinea mea mai multe etape ale durerii: durerea ascuţită şi şocul de început, calmul intermediar când trebuie să faci tot ce trebuie făcut pentru înmormântare şi parcă îţi dă Dumnezeu putere, râsu-plânsu de după când începi să-ţi aminteşti tot felul de lucruri, căderea psihică după ce te-ai ţinut tare atâta timp şi apoi furia. Abia după ce îţi consumi toată furia, vine şi acceptarea. Eu nu am ajuns acolo încă. Mă zbat ca o bilă într-o cutie între primele etape şi mă opresc tot la furie. E o furie care mă gâtuie, care mă face să mă întreb la ce bun totul. La ce bun toată alergătura, toată munca, la ce bun să-ţi iei un apartament în rate la care să plăteşti 30 de ani şi să nu te bucuri de el, la ce bun toate lucrurile pe care le aduni, la ce bun toată zbaterea asta dacă într-o zi îţi iei rămas bun de la copii şi de la nepoţi şi te duci la spital şi nu se mai întorc acasă decât hainele tale într-o pungă?
Când m-am întors la Bucureşti, am petrecut ore întregi căutând obsesiv poze şi filmuleţe cu el, ca să-i mai aud vocea. Mi se părea că nu sunt destule, că am făcut mereu poze cu bunica (mama mamei), gândindu-mă că poate data viitoare când mă voi mai duce la Iaşi, ea nu va mai fi (sărmana de ea, îl iubea pe tata ca pe un fiu şi când a auzit, primul lucru pe care l-a spus a fost: “trebuia să fi murit eu”). Am găsit dosare întregi cu poze de la reuniuni de familie de care uitasem. Mi-am adus aminte o mulţime de detalii, am retrăit o mulţime de momente pe care le ştersesem din cap. Am plâns mult. Aveam impresia că oriunde mă uit în jurul meu sunt numai taţi. Nu mai suportam să mă uit nici la televizor. Mi-am pierdut motivaţia de a face un lucru sau un altul. N-am recuperat-o încă. Sunt într-un soi de transă şi încă refuz să cred că e adevărat. Mă gândesc cum ar fi să mă mut înapoi la Iaşi să am grijă de mama şi cum să fac să-i menţin amintirea mereu vie. Unul dintre cele două lucruri e imposibil de realizat şi încă nu ştiu care dintre ele.
Am un văr, nu cu mult mai mare decât mine. Când vorbeşte, seamănă enorm cu tata. Are aceleaşi ticuri verbale, gesticulează la fel, e la fel de hâtru, face aceleaşi glume, foloseşte aceleaşi expresii. Dintre toţi verii mei, el a împrumutat cel mai mult din ramura “frunzeştilor”. Deşi am un nod în piept de fiecare dată când vorbeşte, presimt că o să ne vedem mult mai des de acum înainte. Îmi place să-l aud vorbind. Mă bucur că tata a apucat să mai bea un ultim pahar cu el cu scurt timp înainte să plece dintre noi şi să-i cunoască băieţelul. Nu ştiu cum s-a întâmplat dar parcă toate lucrurile s-au aranjat aşa cum trebuiau înainte să se ducă. S-a văzut cu cine a vrut să se vadă, şi-a luat la revedere de la colegi, le-a dăruit amintiri de la el (mama povestea cum i-a dăruit unui maistru din şantier nişte mănuşi de piele şi i-a spus “ia-le, să le ai amintire de la mine”), şi-a adus sculele de pescuit acasă, a mai petrecut timp cu noi de sărbători şi a vorbit la telefon cu toţi cei dragi.
M-am întors de la Iaşi cu două riduri adânci între sprâncene, cu conştienţa acută a morţii şi cu teama de sunetul telefonului. Cu noi cuvinte în vocabular. Ştiu ce-s alea poduri, stâlpi, toiag, apaos, ştiu cât costă o coroană funerară din flori artificiale şi cât e una din flori naturale, care flori rezistă la ger şi care nu, cum se aprinde tămâia pentru tămâiat mormântul, care e cea mai bună firmă de funerare din Iaşi, cât costă o înmormântare şi cât se dă la preot şi la clopotar, ce privelişte are tata de la locul lui din cimitir, cât mai e până la 40 de zile şi cât de frumoasă e cuvertura shabby chic pe care mi-a dat-o mama de pomană de sufletul lui tata. Şi plâng. Plâng mult. Acasă, pe stradă, în maşină, la serviciu. Şi peste toate astea, peste durerea de a-i alege sicriul şi de a-i cumpăra haine pentru ultimul drum, de a scrie etichete pentru pomeni şi de a-i mânca din colivă, peste durerea de a o vedea pe mama neconsolată, peste golul care va fi mereu prezent în vieţile noastre, la masa noastră, în pozele noastre, în sufletele noastre, cel mai greu, cel mai cumplit lucru din lume pentru mine, lucrul pentru care nicio carte şi niciun psiholog şi nicio conferinţă din lume nu te pot pregăti, a fost să rostesc aceste cuvinte în faţa copilului meu: “A murit bunelu, Eliza.”
Ca să fiu sinceră, nu ştiu de ce am scris acest articol. În general, nu-mi place să împărtăşesc prea mult din viaţa mea personală pe blog şi rareori mă simt aşa de depăşită de ceea ce simt încât să vreau să scriu ceva. Poate a fost şi faptul că mi-am dat seama că am povestit de multe ori pe blog de mama, de bunica, de mătuşa, de Eliza, dar de el nu prea am povestit nimic. A fost un om care a trăit şi a murit discret, influenţând din umbră vieţile multor oameni şi cred că am simţit că trebuie să-i scriu un epitaf ceva mai altfel. O vreme voi lipsi de pe blog, din motive lesne de înţeles. Momentan, nu mai găsesc motivaţia să continui, dar promit că voi încerca să o recuperez. Dacă vreţi, îmi puteţi scrie aici sau pe email dar nu promit că vă voi răspunde.
Condoleante!
Eu te admir ca iti poti exprima toata tristetea publica, eu nu reusesc ( si uite pe 20 febr se face un an de zile) si nu pot scrie un rand, daca ma asez si sa tastez, imi curg lacrimile instant.
Cuvintele de sustinere sunt de prisos, resursele se gasesc in interiorul tau.
Sanatate multa!
Te imbratisez cu drag!
Am plans incontinuu cat am scris. Sa nu crezi ca mi-a fost usor. Dar am vrut sa fac asta pentru el si pentru cei din jur care l-au cunoscut.
Cred ca e minunat ca ai putut scrie. Pentru el.
De 5 ani incerc sa scriu despre plecarea Mamei…Nu pot. Pt ca, de fiecare data cand incerc sa scriu, ma apuca furia aia imensa..aia pe care cu greu am invatat sa o mai potolesc… Cum incerc sa scriu cum ..pac..iar ma paleste.. Si nu..nu pot sa-i fac fata…
Sincere condoleante,
Al meu tata s-a dus imediat dupa ce ne-am cunoscut noi la Targul Gaudeamus, intr-o zi mare, 1 Decembrie :((. Ducand cu el planuri, ganduri, idei de pus in practica, un infinit
Acum lacrimile si durerea sunt tot ce raman, dar avem amintirile care ne fac sau ne pot face sa mergem mai departe …
Toate cele bune si condoleante
Sincere condoleante!Nu m-am confruntat pana acum cu moartea niciunui membru din familie.Nu stiu cum te simti sau cum se simte cel care pierde pe cineva.Dar banuiesc ca-ti trebuie multa tarie sufleteasca mai ales cand e vorba de parinti sau frati.Eu sper sa nu ma confrunt prea curand cu asa ceva.In orice caz,tot ce-ti pot spune e “Sincere condoleante!”
Imi pare rau, Laura. Plang si eu cu tine. Nu o sa incep sa iti spun ca stiu cum e, nu pot sa stiu ce e in sufletul tau, pentru ca fiecare om e diferit.
Mi-as fi dorit insa cand mi s-a intamplat sa imi spuna cineva doua lucruri :
1) Nu e vina ta. Mie imi intrase in cap ca ar fi vina mea, nu stiu de ce. Pentru ca nu am fost mai atenta, pentru ca nu am avut mai multa grija. Pentru ca nu eram acolo. Sper ca la tine nu e cazul.
2) La intrebarea pe care ti-o pui tu, la ce bun, am o lista de nume sa iti spun : Laura, Mihaela, Eliza. Toti oamenii a caror viata a atins-o si a caror viata ar fi fost mai saraca fara el. Familia, colegii, prietenii.
E un lucru bun ca ai scris. Tatal tau zambeste sigur acum, de sus.
Draga Laura,
Ti-am citit randurile cu lacrimi in ochi si acum, cand iti scriu, am un nod in gat. Te inteleg si sunt alaturi de tine in incercarea prin care si eu, desi au trecut 20 de ani de la pierderea parintilor, inca mai sufar, inca mai sunt furioasa.
Sensibila amintire a chipului drag al tatii.
Da, ai facut bine ca ai scris, ti-am preluat poate, unii dintre noi, din povara durerii. Te imbratisez, Lidia
Draga Laura,
Imbratisari
Laura….nu imi gasesc cuvintele
Imi pare rau pentru suferinta voastra. Imi pare rau pentru ca Eliza afla la asemenea varsta ce inseamna moartea unui bunic.
Chiar nu stiu ce sa spun decat ca, daca simti nevoia, umarul meu e la mica distanta de tine, de voi.
Dumnezeu sa il odihneasca in pace! Sa ii fie tarana usoara!
Draga mea, am citit cu lacrimi in barba. Si acum dupa 4 ani de cand tatal meu nu mai e inca nu pot sa accept in totalitate. Nu mai sunt la fel. Stiam ca orice rau s-ar intampla, tata ma salva. Din pacate nimic niciodata nu va umple golul ramas dar poti sa-ti aduci aminte de momente placute impreuna. E o prostie dar uneori cred ca tata a murit si a facut loc unui alt inger (fetita mea) sa vina in familia noastra, pentru ca s-a nascut in acelasi an. Nu s-au cunoscut si e cel mai mare regret al meu.
Te imbratisez tare tare tare si stiu ca e greu dar simt ca parintii care mor isi vegheaza in permanenta copii si nepotii
Laura, condoleante! Mie mi-a fost greu sa scriu si dupa 8 ani… Usor nu e niciodata. Important e sa-ti gasesti motivatia sa mergi mai departe. Te imbratisez cu drag!
Condoleante, Laura! Dumnezeu sa il odihneasca si sa ii rasplateasca pentru ca a crescut doua fete frumoase, doi oameni buni si generosi, pe tine si pe Miha.
Te imbratisez, si ma gandesc la tine!
Alina
Doamne, Laura, ce durere, imi pare din suflet rau pentru pierderea voastra. Cat de mult iti inteleg suferinta, acus se fac 2 ani de cand s-a dus si tatal meu. Ma identific in tot ceea ce ai scris, pana si “bunel” se zice si la noi la bunic. Plangi, jeleste-l, povesteste oricui e dispus sa asculte, ajuta mult sa te resemnezi. Cel putin pe mine m-a ajutat, desi nu imediat…
Sincere condoleante, si multa putere sa treceti peste, te imbratisez.
Sincere condoleante, draga Laura!
Sincere condoleante, Laura!
Regret pierderea voastra, va mbratisez cu drag si va doresc multa putere sa treceti peste aceasta grea incercare…
E un omagiu foarte frumos adus tatalui tau. Orice parinte cred ca isi doreste ca in urma lui sa ramana copii care sa aiba amintiri si cuvinte asa frumoase. Bine, nu atat de devreme..
Imi pare tare rau Laura. Articolul tau a venit in momentul in care soacra tocmai a fost diagnosticata cu cancer la plamani, metastaza la coloana. Incepe saptamana viitoare chimioterapia si ne rugam sa fi depistat la timp.
Condoleante draga Laura! Dumnezeu sa va aduca mangaierea si pacea de care aveti nevoie! Si eu imi aduc aminte cu drag de tatal tau 🙂
Sus S-avem inimile, Laura!!!
Ridica-te de fiecare data cand cazi. Plecarea lui atat de devreme nu este in zadar, (sigur nu te consoleaza) dar asta a fost momentul lui. Ai vazut cat de bine s-au aranjat toate… Eu am avut parte de trei cazuri in care nu am putut sa-mi iau la revedere… regret amarnic, dar nu mai e nimic de facut. Roaga-te pentru sufletul lui e cel mai mare bine pe care il poti face pt el si pentru tine. Eu am invatat termenii despre care tu vorbesti pe la 20 de ani…. Prima data. Peste inca vreo 3m am recapitulatm si peste inca alti cativa am dat extemporal ingropandu-mi baietelul care nu a apucat sa ne vada. E groaznic sa moara copilul inaintea parintilor,,,bunica mea a suferit enorm, desi era 3 sferturi inconstienta,,,,avea momente cand isi aducea aminte de baiatul ei asa cum si eu imi aduc aminte de baiatul meu, Ioan inca nu stie ca el a mai avut un fratior,probabil vor trece ani si nu va afla, Nu stiu ce sa-ti zic… din experienta iti spun doar ca totul depinde de tine. O sa fii bine peste ceva timp. O sa mai plangi, o sa-l cauti, o sa-l visezi, o sa-ti fie dor, dar o sa fii bine! De acolo de unde e, el iti va ghida pasii. Roaga-te, s-atat!
Condoleante…. 🙁
Condoleanțe. Să-i fie memoria binecuvântată!
Sincere condoleante!
Ești un om sensibil,deosebit. Este dureros,trist…
Draga Laura,
iti doresc multa putere si iti transmit sincere condoleante. Sper din toata inima ca tu si Eliza sa gasiti puterea sa treceti cu bine prin aceasta trista schimbare din viata voastra.
Draga Laura,
Cuvintele sunt prea mici si fara rost…
Condoleante! Dumnezeu sa-l odihneasca!!!
Te imbratisez!
Of,Laura…chiar ma gandeam la tine zilele astea pt ca-mi ramasese in minte cand ai zis ca simteai cum iti fuge pamantul de sub picioare cand ti-a spus mama ta ca taica-tau s-a simtit rau…si mi-am adus atunci ca si acum cand eram gravida cu primul copil,tatal meu a facut un infarct si n-au avut curaj sa-mi spuna imediat.Am aflat abia cand am ajuns la ei,ca si ai mei sunt departe de mine.
In ultimii trei ani am pierdut persoane dragi si asta m-a debusolat rau….vara trecuta a fost apogeul cand am ajuns la urgente.Apoi in septembrie a murit soacra mea.Ceea ce voiam sa-ti spun e ca te inteleg ca e foarte greu,si …sincere condoleante!
Nu stiu ce altceva sa-ti spun decat ca te iubesc si esti o prietenă minunată. Suna rece dar, din pacate, durerea si furia le vei trai singură, cu putin ajutor din partea celor dragi. M-ai facut sa retraiesc amintiri din copilărie si sa plâng, iar pentru asta te iubesc si mai mult. Cred ca ar trebui sa- i întorci zâmbetul si sa fii fericită, cu el in suflet. Sa de-a Domnul sa fie linistit si sa vegheze in pace de oriunde este!
Condoleanţe, Laura.
Am plâns şi eu, citind…
Dumnezeu sa il odihneasca!
Cum spunea si Olivia, este un omagiu deosebit. Cand va veni vremea eu sigur o sa clachez. Sigur. Dar sper sa vina peste mult, mult, mult timp.
Sunt alaturi de tine, de Eliza, multa putere si tarie amandurora.
Condoleante. Dumnezeu sa il odihneasca pe tatal tau!
E bine ca ai scris, ca ai plans, m-am regasit in cuvintele tale si in descrierea tatalui tau… Eu n-am putut plange la moartea tatei (pe 20 feb se implineste anul), 60 ani si putin. Iar faptul ca nu mi-am descarcat cumva durerea, ma afecteaza si acum…
Am plans cand ti-am citit articolul. Dumnezeu sa-l odihneasca, Laura.
Stiu ca sunt de prisos cuvintele, trebuie sa fie teribil de greu oricand se intampla sa iti moara un parinte, oricand e parca prea devreme. Si iti inteleg furia si e fireasca, pare sa fi fost asa nedrept! Deci consum-o. Am plans si eu cu sughituri pentru dragul tau tata, pentru durerea asta surda ce transpare din randurile tale, regret enorm ce s-a intamplat si ca nu pot ajuta cumva. Poate exista vreun plan divin, poate, altfel e totul o mizerie! Tatal tau a fost cu siguranta mandru de tine si Miha, doua fete asa destepte, frumoase si inspirate. Trecerea lui pe acest pamant nu a fost in zadar. Odihneasca-se in pace!
Sincere condoleanțe, Laura! Dumnezeu să îți dea putere să treci peste acest eveniment.
Imi pare rau pentru durerea ta, Laura. Domnul sa-l odihneasca pe dragul tau tata…
Sincere condoleante! Imi pare foarte rau pentru pierderea ta! Multa putere si sanatate sa mergi inainte!
Draga Laura, am simtit atata durere si plans in toate cuvintele tale, imi pare foarte rau pentru tot ce nu a mai apucat tatal tau sa faca, stiu ce inseamna sa-i vina nepotica in vacanta. Perioada asta va fi despre plans, ai nevoie sa plangi atat cat simti si sa nu te grabeasca nimeni. Iti doresc putere sa treci peste aceasta perioada si sa gasesti din nou motivatia de a zambi si de a face lucruri frumoase impreuna cu Eliza. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Sincere condoleante si drum lin in lumina tatalui tau ! ….. Tot ce-ti pot spune , desi poate n-ar trebui , e ca esti o fericita …da , o fericita …ai avut timpul tau cu el , pe care altii ca mine de ex , nu l-au avut ( al meu a plecat mult prea devreme – aveam 11 ani ) …. da, stiu , niciodata nu e destul , tatii adevarati sunt eterni pentru noi , si nu vrem sa credem ca vor pleca vreodata ! E greu si n-o sa treaca niciodata durerea …poate o intensitate mai joasa , dar ea , durerea e acolo si va fi prezenta cat timp el e in gandul si amintirile tale … furia lui “dar , de ce !?” o sa te urmareasca ceva vreme …mai ales in momente grele ! ….Putere … multa putere sa-ti dea Domnul !
Condoleante! Am citit cu lacrimi in ochi, ai scris sublim.
Ganduri bune!
Condoleante, Laura, si o imbratisare domoala, indelunga, cat sa ii ajunga unui plans sa se racoreasca!… Tata a plecat acum 8 ani, multe au ramas nerostite, dar ii port imaginea, il port cu mine mereu. Si il vad intr-unul din copiii mei, care ii seamana…si imi aduce aminte de el. Iti las mai jos un fragment tare drag mie, care ma ridica cand ma doboara gandul ca unii dragi mie nu mai sunt…Si cati n-or urma dupa ei!?…
„Am întrebat-o pe mama, la spital, în ultima zi a trecerii ei pe pământ: ce să fac când o sa-mi fie dor de tine? Învaţă-mă! S-a uitat dur la mine şi mi-a spus cu ochii verzi smarald: „Pupă-ţi mâna!” Şi-am înţeles că în carnea mea e ea, tata, sunt toţi ai mei. Am făcut-o, o fac, şi am tot timpul certitudinea că sunt în mine: părinţii, amintiri, Dumnezeu. Toţi sunt înghesuiţi în mine. Ce minune! Mi-e dor deci de minunea din mine, pe care câteodată o uit, o pierd… În mine e mare înghesuială! Tot universul e înghesuit în mine!” – Oana Pellea
Condoleante.
Dumnezeu sa il ierte si sa il odihneasca!
Îmi pare rău, Laura!
Dumnezeu să vă dea putere!
Sincere condoleante!
Dumnezeu sa il ierte si sa il odihneasca!
Condoleanțe.
Dumnezeu să-l odihnească!
Trimit, din suflet, o rugăciune și gânduri bune spre voi! Sa va ajute Dumnezeu să găsiți putere pentru a merge înainte!
Condoleante, Laura. Imi pare foarte rau pentru tatal tau. Sper sa gasesti curand motivatia de a-ti relua firul vietii fara prezenta lui fizica langa tine.
Te imbratisez!
Sincere condoleante si o imbratisare calda (de la Iasi); am citit printre randuri si siroaie de lacrimi gandurile tale :(…nu am inteles, inca, de ce pleaca oamenii buni de pe pamant; am simtit ca il descrii pe tata 🙁 (care a plecat acum 6ani)…era fix asa: painea Lui Dumnezeu, cum se spune in popor omului cald, bland, muncitor si iubitor. In zilele imediat urmatoare pierderii, am cautat raspunsul la intrebarea:”de ce mor oamenii”, pe google, cautand alinare…durerea e enorma, iar cuvintele par sa nu aiba nici un sens; iti doresc multa putere!
Condoleante Laura!
Dumnezeu sa-l odihneasca!
Multa putere si sanatate !
Condoleante ! Dumnezeu sa-l odihneasca! Va doresc putere sa treceti peste acest moment foarte greu!
Dumnezeu sa-l odiheasca in pace !
Condoleante…
Am plans si eu cam dupa primul sfert. Tata e toata viata mea dupa Radu si baieti, tata imi creste copiii, se bucara ca s baieti, ca merme mananca, ca Andrei creste..si-ar dori sa aiba o casuta la tara , sa cultive, sa sape ….Daca as putea aduna macar pt o bucatica peste care sa pun un cort vara sa stea si el…greu cu meseria mea si tot ce sper e sa traiasca cat mai mult. Mereu imi zice ca nu-l apuca pe Andrei la liceu, daramite insurat. Eu refuz sa cred. O asemenea nenorocire te las mut si gol pe dinauntru. ….
Condoleante! Drum lin tatalui…Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Dumnezeu sa-l odihneasca…
Atat. Pentru mine e foarte dureros subiectul pierderii unui parinte, asa ca…atat..atat pot spune.
Iar tie…tie..iti doresc sa-ti fie mai putin greu candva.. Candva va fi si asa. Niciodata la fel ca inainte de…dar ..macar..putin mai usor.
Dumnezeu sa il odihneasca pe tatal tau!
Draga mea draga ….
Tare rau imi pare, Laura, nu trece zi fara sa ma gandesc la tine. As vrea sa te pot ajuta, sa te alin cumva.
Imi pare tare rau ca treci prin asa ceva: niciodata nu suntem pregatiti pentru momentul asta, insa cand se intampla si din senin, socul e si mai mare! Foarte frumos ai scris despre el si sper, oricat de dureros a fost, sa fi ajutat un pic!
Dumnezeu sa-l odihneasca, iar voua – putere, rabdare si numai ganduri bune!
Condoleante…Dumnezeu sa il ierte. Si putere sa mergeti mai departe!
De ramas va ramane alaturi de tine, in suflet, si ani de zile vei discuta cu el din inima in inima.
Condoleanțe.
Ce poveste emoționantă, scrisă cu sufletul…
Dumnezeu să-l odihnească!
Multumesc! Articolul asta l-am gasit intamplator , tatal meu a murit acum 5 luni ar fi fost ziua lui ieri si cautam sa vad daca este normala durerea asta groaznica…nu ma bucur ca a trecut cineva prin ea sau simte la fel insa ma ajuta sa nu par ciudata….