Drum prin doliu

Aşa se numeşte una dintre cărţile în care am încercat să găsesc răspunsuri după ce a murit tata şi cred că exprimă bine procesul prin care trec oamenii care jelesc pierderea unui om drag. Din cartea asta am aflat că doliu înseamnă suferinţă profundă şi nu doar negrul afişat pe haine în perioada post-mergătoare decesului.

Recunosc că nu ştiam. Nu-mi închipuiam nici că perioada de doliu este ca un drum lung, cu suişuri şi coborâşuri, cu cotituri după care crezi că nu te mai aşteaptă nimic, un drum lung şi anevoios, care te oboseşte, un drum din care vrei uneori să te opreşti, să te întorci, să nu-l mai parcurgi pentru că simţi că nu mai poţi.

Cartea asta, Drum prin doliu, spune că abia după un an poţi spune că ai început să te împaci cu faptul că omul tău drag s-a dus. Abia după primul Crăciun fără el, primul Paşte, prima lui zi de naştere, prima ta zi de naştere petrecute fără prezenţa lui.

De trecut peste, însă, nu vei trece niciodată şi mi-am dat seama de acest lucru în ziua în care a murit tata când mama a jelit-o şi pe sora mea, odată cu el. În 30 şi ceva de ani de existenţă, eu n-am văzut-o niciodată pe mama jelind-o pe sora mea şi am crezut mereu că a “trecut peste”. Aveam să aflu acum, la aproape 36 de ani, că niciodată nu treci peste.

Eu nu reuşesc să ies din cercul vicios mânie-regret-frustrare-vinovăţie, însă ce m-a ajutat foarte mult a fost să mă uit la pozele şi filmuleţele făcute de-a lungul anilor şi să-mi dau seama că tata a avut o viaţă frumoasă, atât cât s-a putut, că s-a bucurat de noi şi alături de noi în momentele fericite, că prietenele mele apropiate mi-au povestit că l-au îndrăgit şi că şi-l aduc aminte ca pe un om mereu vesel şi glumeţ, că a trăit suficient măcar cât să şi-l amintească Eliza pe “bunelul” ei drag.

Mi-a fost foarte greu să-i spun Elizei, am vrut să fiu calmă şi compusă dar nu am reuşit. Mi-a tremurat vocea şi am izbucnit în plâns în timp ce rosteam cuvintele. Eliza a interiorizat imediat vestea şi, după o repriză scurtă de plâns, s-a închis în ea. Am insistat mult pe subiect pentru că am vrut să mă asigur că discutăm despre asta şi că nu rămâne cu întrebări nerăspunse. În cele din urmă, a început încetul cu încetul să întrebe, să menţioneze anumite lucruri, să înţeleagă.

M-a întrebat cum a murit şi i-am explicat pe înţelesul ei că bunelu s-a simţit rău, că buni l-a dus la spital, că medicii au făcut tot ce-au putut dar că inima bunicului s-a oprit şi nu a mai putut fi repornită. M-a întrebat cine a mai fost la înmormântare iar eu mi-am cerut iertare că nu am luat-o cu mine. I-am spus că nu mi s-a părut potrivit pentru un copil de vârsta ei şi mi-a confirmat că e în regulă, că nu e supărată din cauza asta.

A făcut un desen cu noi două şi cu bunica şi bunicul, pe care l-a înrămat şi a zis că-l va pune la cimitir. Suntem toţi patru sub un curcubeu. Mi-a zis de vreo două ori, la culcare, după ce spuneam Îngeraşul, că ea se va ruga pentru bunelu şi pentru buni. Am întrebat-o pentru ce anume se va ruga mai exact. “Pentru ca bunelu să fie bine acolo unde e şi buni să nu mai fie aşa îngrijorată”, mi-a răspuns ea.

Într-o seară mi-a spus că vede cu ochii minţii cum lui bunelu i se face rău, cum buni cheamă salvarea (ca să fiu sinceră, eu nu-mi aduc aminte să-i fi povestit ceva de salvare, dar aşa s-a petrecut), cum medicii aleargă pe scări, îl iau pe bunelu şi îl pun în spatele ambulanţei, cum îl duc la un spital cu pereţii albi, albi şi cum nu mai reuşesc să-l salveze.

Îi este foarte greu să rostească cuvântul “moarte” şi, de obicei, îl evită. Gesticulează sau spune “ştii tu, atunci când…” dar nu vrea să verbalizeze cuvântul. I-am spus să nu-i fie teamă de cuvinte, să le rostească aşa cum sunt, că nu ne fac rău.

Ne-am uitat împreună la poze, a devenit nostalgică atunci când am găsit cartea de poveşti pe care i-a dăruit-o bunelu şi am citit o carte despre care Eliza a spus că este “foarte tristă”. Când am întrebat-o ce a înţeles din carte mi-a spus că a înţeles că nu trebuie să fim trişti la nesfârşit după cei plecaţi, ci să ne amintim momentele frumoase petrecute împreună şi să păstrăm în suflet ceea ce ne-au învăţat cei dragi care nu mai sunt printre noi.

Cartea se numeşte Adio, bursuc (editura Pandora M) şi eu o cumpărasem, alături de alte două cărţi despre moarte (Bunicule, unde se duc oamenii când mor şi Bunicul Leu), gândindu-mă în perspectivă la moartea bunicii mele. Dar, aşa cum a concluzionat din senin Eliza, într-o zi când stăteam la masă, în încercarea de a mă îmbărbăta pe mine, “asta e, mami, uneori oamenii mai mor şi când nu sunt foarte bătrâni.”

Per total, Eliza a luat lucrurile mai bine decât mine, deşi încă nu sunt convinsă că n-ar trebui să apelez la sfaturile unui psiholog specializat pe doliu, ca să ştiu cum să discut cu ea şi cum să aflu, cu adevărat, ce simte. În sensul acesta, am contactat Asociaţia Există viaţă după doliu (de la care am cumpărat şi cartea Drum prin doliu), pentru a-mi recomanda pe cineva specializat, dar încă n-am apelat la persoana respectivă.

Mă mai gândesc. Tot Eliza şi-a asumat sarcina de a-i da vestea verişoarei ei şi pot să vă spun că s-a achitat onorabil de această sarcină. A început aşa: “o să-ţi spun ceva dar să nu plângi”. Apoi i-a povestit că a murit bunelu, cum a murit, că l-au îngropat etc Verişoara ei a primit şi ea vestea chiar foarte bine şi sunt convinsă că a fost un lucru bun faptul că i-a spus Eliza. (Recunosc că am ascultat la uşă, gata să intervin, în caz că ceva era în neregulă sau discuţia o lua pe alt făgaş, dar nu a fost cazul.)

I-am mai explicat Elizei şi noţiunea de “tradiţie” ca să înţeleagă de ce trebuie să facem anumite ritualuri. De ce aprindem lumânări, de ce dăm de pomană. Ce înseamnă, în viziunea ortodoxă, că ceea ce dai de pomană pe lumea asta, primeşte sufletul pe lumea cealaltă.

I-am povestit că, în popor, se spune că după moarte trupul merge în pământ (m-a întrebat dacă bunelu a avut sicriu ca Albă ca Zăpada şi i-am explicat că da, doar că a fost din lemn) şi sufletul mai stă vreme de patruzeci de zile pe pământ, timp în care călătoreşte în locurile care i-au fost dragi şi se asigură că persoanele iubite sunt bine.

A înţeles şi asta şi a înţeles şi de ce mergem la Iaşi la pomana de patruzeci de zile care marchează plecarea sufletului spre cele veşnice. Recunosc că pe noi ne-a ajutat foarte mult credinţa în Dumnezeu. Eu nu ştiu cum aş fi putut să accept moartea tatălui meu dacă n-aş fi crezut că a plecat într-o lume mai bună. Să ştiu că cimitirul este, efectiv, sfârşitul, mi-ar fi sfâşiat şi mai mult sufletul, deja îndurerat.

Pe de altă parte, având credinţa în Dumnezeu, la fel de greu mi-a fost şi să nu-I cer socoteală sau să dau vina pe El pentru faptul că l-a luat pe tata. Cartea Drum prin doliu explică într-o manieră foarte interesantă şi această înclinaţie firească a omului, care simte nevoia de a-i bate obrazul lui Dumnezeu pentru pierderea celui drag, eventual subliniind ce bun creştin a fost şi cum nu s-a ales cu nimic din asta.

Eu l-am tot visat. Am visat că mergeam împreună spre satul lui natal. Am visat că eram acasă la Iaşi şi tata era în dormitorul mic, la geam, şi ştiam că nu mai e dar parcă voiam să cred că e acolo şi m-am ridicat să-l mai îmbrăţişez măcar o dată şi am îmbrăţişat doar aerul. Visul acesta s-a mai repetat o dată, doar că a doua oară eram în bucătărie. L-am mai visat că stătea la masă cu mama sau că a adus-o acasă pe Eliza, care se rătăcise. Până acum nu credeam, dar acum vreau şi aleg să cred în semne şi în vise ca să cred că tata e undeva acolo şi ne veghează şi are grijă de noi.

Am citit cărţi şi am văzut filme despre moartea unui tată. Aici ne despărţim (editura Litera) se cheamă prima carte pe care am citit-o şi care începe cu aceste cuvinte: “A murit tata.” După cartea asta s-a făcut şi un film (This Is where I Leave You). L-am văzut şi pe acela. Am mai văzut încă unul care se cheamă Lake Effects, cu două surori cărora le moare tatăl şi cu o mamă care suferă după pierderea omului iubit.

Nu ştiu de ce, dar în filme şi cărţi mi se pare mereu că lumea suferă mult mai puţin. Sora mea zicea că da, viaţa noastră e lungă, a lor durează doar două ore cât ţine filmul. Durerea lor fictivă mi se pare de sute de mii de ori mai puţin intensă decât durerea noastră reală. Nimic nu se compară cu durerea mamei mele care şi-a pierdut iubirea vieţii ei, omul alături de care a dansat 36 de ani, alături de care a ridicat un cămin, a crescut doi copii şi a îngropat unul, a participat la nunţile şi botezurile celor dragi şi a iubit-o cu devotament pe unica lor nepoată.

Am spus că a dansat alături de el pentru că am remarcat, răsfoind sute, chiar mii de poze, că cel mai des mama şi tata apar în poze dansând. Tata râde mereu şi o înconjoară cu braţele pe mama. Uneori e aplecat spre ea să-i şoptească ceva. Alteori, mama îl priveşte cu mândrie, parcă pe furiş. Mereu sunt umăr la umăr, braţ la braţ, obraz la obraz.

Erau foarte buni dansatori, mereu în centrul atenţiei la petreceri şi asta s-a reflectat şi în existenţa lor de zi cu zi. La fel ca în dans, şi în viaţă au valsat printre greutăţi şi bucurii cu graţie şi eleganţă, s-au înţeles din priviri, s-au completat, s-au privit ochi în ochi. Eu n-am învăţat niciodată să dansez. Am găsit prin zecile de filmuleţe, un clip vechi în care tata încerca să mă învăţ să dansez. N-a reuşit. N-am reuşit eu să prind ritmul, mai mult ţopăiam dezordonat, nereuşind să mă coordonez.

Acum, după atâţia ani, pot spune că, deşi tot nu ştiu să dansez, mi-am găsit propriul ritm şi propria mea muzică. Extrapolând, aş putea spune că mereu mi-am dorit o căsnicie ca a lor, o relaţie armonioasă, plină de devotament, de înţelepciune, de blândeţe, de tact şi de înţelegere reciprocă. După ani şi ani, am învăţat în sfârşit că, deşi o asemenea relaţie se construieşte cu foarte mari eforturi, e important şi să găseşti omul potrivit care să se lase antrenat în dans cu tine. Sunt fericită că l-am găsit în cele din urmă.

Azi, 16 februarie 2016, la fix o lună de la data la care tata a plecat dintre noi, părinţii mei ar fi împlinit 36 de ani de căsnicie.