N-am crezut niciodată că o carte pentru copii poate ajunge să fie controversată, însă, în mod bizar, această carte a ajuns. De ce, o să vă întrebaţi? Din cauza prejudecăţilor. În primul rând deoarece e scrisă de un poliţist real (şi ştim cu toţii ce prejudecăţi există la adresa poliţiştilor), apoi mai e şi faptul că Marian Godină, autorul, a mai scris o primă carte pentru adulţi în care limbajul este cel pe care îl auzim, din nefericire, pe stradă, în orice intersecţie şi lumea s-a scandalizat pe tema asta şi apoi deoarece e o carte vădit moralistă (eu nu văd nimic rău în asta).
Impresiile pe care vi le prezint eu aici sunt, evident, subiective. Înainte s-o cumpăraţi, răsfoiţi-o într-o librărie sau la un târg de carte, ca să vedeţi dacă vă plac dialogurile, firul poveştii şi ilustraţiile. Mie îmi plac iar cartea mi-a trezit o emoţie frumoasă, mai ales la final, când personajul mic al cărţii (care nu e, de fapt mic, ci doar are ghiozdanul mare), ajunge şi el poliţist şi, la rândul lui, învaţă alt copil cum să circule corect pe stradă şi cum să respecte legea.
Cartea are 15 capitole scurte sub formă de povestioare cu început relativ asemănător (Luca se trezeşte, merge la şcoală şi stă de vorbă cu Marian 10 minute, împărtăşindu-şi reciproc diverse experienţe şi lecţii de viaţă) şi în fiecare capitol învăţăm ceva nou, prin prisma experienţei copilului Luca şi a poliţistului Marian. Luca învaţă cum să traverseze strada regulamentar, cum să circule în maşină în mod corect, pe unde are voie să meargă cu bicicleta, cum e dotată o maşină de poliţie, care sunt sarcinile unui poliţist, ce este “legea”, de ce se dau amenzi, de ce poliţiştii sunt prietenii noştri, când poţi suna la 112 şi cum te ajută asta, de ce e bine să citeşti cărţi şi cum trebuie să îţi alegi meseria în funcţie de ceea ce îţi place.
La rândul lui, poliţistul Marian se lasă de fumat la îndemnul copilului şi, tot la rugămintea acestuia, scrie o carte. O carte care sper să ajungă în mâinile cât mai multor copii, să afle despre omul şi personajul Marian, să respecte regulile de circulaţie şi să-şi educe şi părinţii, dacă e cazul (din păcate cred că, uneori, noi părinţii dăm cel mai prost exemplu) şi, de ce nu, să aprecieze meseria de poliţist şi să devină ei acea nouă generaţie de oameni ai legii care să nu mai fie luaţi în râs în felul în care se întâmplă acum în ţara noastră, o generaţie pentru care uniforma să fie o mândrie, o generaţie respectată şi care să respecte, la rândul ei, cetăţeanul. Dar mai e mult până departe, ştiu. Însă Marian Godină a dat tonul şi ştiu că lucrul acesta se va întâmpla la un moment dat.
Recomandare de vârstă: 5-10 ani.
Petru al meu de exemplu o adora – am cumparat-o si pentru prietenul lui.
E o carte minunata pentru baietei de peste 5 ani (poate si 4) si foarte placut scrisa.
Si pentru fetite! Si noua ne place 🙂 Dar, bineinteles, baieteii se identifica mai usor cu personajele si cu meseria, cred.
In astia cativa ani de parinteala am invatat ca nu poti sa-ti cresti copilul intr-un glob de cristal sau sa-l feresti la infinit. Tatal meu vorbeste foarte urat, eu am trait printre injuraturile lui. M-au marcat, desigur. Daaar, am avut-o pe bunica mea, care a avut grija sa ne invete ca nu e moral :p sa rostim cuvinte urate.
Ioan, de exemplu, il aude zilnic in drum spre scoala aruncand cate un “du-te ….u”. Nu am ce sa-i fac tatalui meu,face si el eforturi sa se abtina, daar e greu. Ioan niciodata nu a repetat ce a auzit la el. Ana, a avut o perioada in care ii ieseau efectiv ca pe banda rulanta cuvintele lui. A fost greu sa o dam pe brazda, dar am reusit. Acum stiu amandoi ce e un cuvant urat si de ce nu tre sa repete ce aud in jur sau ca tre sa intrebe daca e bine sau nu sa faca/vorbeasca ce aud sau vad la colegi sau oameni mari.
Parerea mea e ca, copilul tre’ sa poata sa faca diferenta intre bine si rau.Iar asta nu o poate face decat intrand in contact cu toate treburile astea.
Nu am citit cartea, dar sunt sigura ca nu poate sa fie decat foarte buna si..abia astept alocatia ca sa le cumpar pe amandoua :)))).
Avand in vedere faptul ca Marian Godina e deja la a doua carte (chiar si pe genunchi de-ar fi scrise, chiar de-a vrut sa se imbogateasca :))), e dreptul lui, el raspunde pt faptele lui- nu pricep de ce tre sa apara discutii controversate, doar n-a obligat pe nimeni sa cumpere cartea) cred c-ar fi bine sa ne abtinem de la comentarii rautacioase. Iti tre’ ceva materie cenusie ca sa poti sa scrii o fraza pana la urma, nu?
Mergand pe ideea ca nu toti oamenii sunt politisti, dar toti politistii sunt oameni eu o sa-i fac cadou cartea lui Ioan cu ocazia absovirii clasei I 🙂
Eu sunt sigura ca o sa va placa! Si asa e, da, nu-l poti creste intr-un glob de cristal. E bine sa-l feresti dar de la o varsta incolo e bine sa stie care sunt cuvintele urate si ca nu trebuie folosite, ca sa nu le iasa porumbeii pe gura cand ti-e lumea mai draga 😀
Este ffffoarte buuuuna, sunt multe lucruri pe langa care am trecut (si la propriu si la figurat) fara sa le acord prea mare atentie! Ioan a citit-o, acum i-o citesc Anei (ea e mai impresionata de carte decat Ioan, probabil datorita faptului ca e scrisa pe limba ei si ca acum e la varsta la care incepe sa inteleaga). Mai are un pic si da in plans de fiecare data cand ii zic ” asta e ultimul capitol, mai citim diseara ” :).
Omul asta e de admirat, serios. Darama toate stereotipurile – stii, politist destept care chiar stie sa vorbeasca/ scrie, etc :))) Eu am comandat amandoua cartile lui, le astept …
Pe prima n-am citit-o, dar am mai citit pe Facebook din cand in cand si mi s-a parut haios. Si eu il admir.
Am cumparat cartea, o va primi de ziua lui, peste doua saptamani. Am rasfoit-o si mi-a placut tare mult, eu l-am invatat de mic faptul ca politistii sunt prietenii nostri si ca lor trebuie sa li se adreseze daca de exemplu se rataceste. Este foarte incantat cand ii vede pe strada, le face cu mana, ii saluta.
Din pacate exista inca oameni care ameninta copiii la modul “daca nu esti cuminte, vine politia si te ia”. Am avut o astfel de experienta neplacuta cu o batrana din piata, pe care a luat-o gura pe dinainte si din cauza careia a trebuit sa reconving copilul ca politistii sunt buni si ne ajuta.
Şi noi am trecut prin etapa cu “poliţia” = “bau-baul” copiilor. Eu nu îi înţeleg pe bătrânii care îi ameninţă aşa pe copii, or fi reminiscenţe comuniste când poliţia chiar era bau-baul tuturor.
Violeta draga, ce mica e lumea…. e ceva timp de cand n.am mai vazut ceva scris de tine…… ma bucur, ca uite asa mai aflai ce face Ionelu’))) . Va imbratisez cu drag Crinut( activitati copii). Si pe mine ma bate tare gandul sa o achizitionez… dar cand stiu ca se vor lupta ai mei toti 3 … ca le va trebui taman in acelasi timp sa o atinga, miroasa si ceteasca mai astept momentul . Desi cred ca vorba ta e o carte numa’ buna pentru o premiere.Sanatate tuturor!
crinuuut, si noi trei :)- Ioan, Ana si Maria:)