Astă vară, în iunie, Eliza a participat la un concurs de înot de la care a plecat atât de dezamăgită încât de atunci refuză să mai meargă la înot. Ca să fiu sinceră eu am crezut că o să renunţe acum vreo trei ani când a participat la o competiţie şi, din greşeală, a sărit în apă înainte să se dea startul. Nu era pregătită pentru competiţie, era o mega hărmălaie la bazin şi când antrenorul le-a explicat că „la fluier, săriţi”, ea nu a auzit decât fluierul şi partea cu „săriţi”. A sărit brusc în bazin şi s-a dus la fund. M-am mirat că a mai continuat atunci, mai ales că nu am avut cum să stau puţin de vorbă cu ea s-o încurajez, dar întâmplarea a făcut chiar să ia o medalie de bronz la categoria ei de vârstă, la înot pe spate (punctul ei forte). Vă mărturisesc că nu medalia m-a făcut fericită, ci faptul că s-a adunat, şi-a înghiţit lacrimile şi stânjeneala şi s-a aliniat din nou la start.
Anul trecut când m-a anunţat că vrea să participe la alt concurs, nu prea am vrut s-o las. Îmi aduceam aminte de semi-eşecul cu furatul startului şi cum nu făcea înot la nivel competiţional, m-am gândit să nu ne batem capul. Însă, probabil încurajată şi de antrenor, ea a insistat. Abia în ziua competiţiei, am descoperit că cei care înotau la amatori (Eliza avea trei luni de când făcea acolo) concurau cu profesioniştii clubului. După cum vă puteţi închipui, cei de la club (de fapt o singură fetiţă) au luat toate premiile la categoria de vârstă a Elizei şi amatorii au rămas pe lângă să-şi plângă în pumni. Competiţia aceea mi s-a părut atât de înfiorător de nedreaptă, încât i-am spus şi Elizei asta: că nu trebuia să concureze cu profesioniştii şi că tot ce s-a petrecut acolo a fost nedrept. N-am vrut să creadă că a fost atât de slabă la înot, încât nu a reuşit să câştige niciun premiu, când era clar că atunci când participase tot la amatori, cu copii cu acelaşi nivel ca al ei, se situase pe locul al treilea.
Dezamăgirea ei a fost atât de mare (Eliza este foarte sensibilă la nedreptăţi), încât de atunci a refuzat să mai meargă la înot, iar acum nu ştiu ce să fac: cum să o ajut să-şi recâştige încrederea în ea şi în ceilalţi, astfel încât să meargă din nou cu plăcere la bazin?
Am încercat să discut cu ea, s-o fac să înţeleagă de ce e bine să ştii să înoţi şi să continui să exersezi. Am folosit argumente de la cele mai uşurele (cum ar fi să fii invitată la o petrecere la piscină şi tu să nu ştii să înoţi?) până la altele mai serioase (înotul îţi poate salva viaţa, te menţine în formă, te ajută să te dezvolţi armonios). Din păcate eu nu ştiu să înot, pentru că atunci am fi mers împreună până şi-ar fi recăpătat încrederea în forţele ei şi n-ar mai fi cerut plută sau aripioare la piscină. Mi-e teamă că munca ei de ani de zile la înot se va duce pe… apa sâmbetei, mai ales că îi place să înoate, deci nu e vorba de o activitate pe care să n-o facă cu plăcere. Voi ce mă sfătuiţi să fac, cum să abordez problema? Oare am greşit să-i spun că i s-a comis o nedreptate, era mai bine s-o împing de la spate să tragă mai tare să câştige data viitoare?
În general, încerc să povestesc cât mai rar de eşecurile Elizei şi poate n-aş fi făcut-o nici acum dacă nu era provocarea celor de la Cartoon Network să particip la campania „Fetiţele Powerpuff – Un copil încrezător schimbă lumea mai uşor”. Pentru că îmi doresc ca Eliza să ajungă cândva să schimbe ceva la societatea în care trăim, m-am gândit să încep prin a-i modela caracterul astfel încât să treacă mai uşor peste eşecuri şi să meargă mai departe. Deci, cum fac asta?
Eu cred că un antrenor adevărat poate să o facă să înțeleagă și treacă mai ușor peste acest incident. El (sau ea), care stă pe marginea bazinului, ar trebui să aibă armele necesare pentru a o determina pe mica înotătoare să meargă mai departe. Și dacă nu și nu, trebuie acceptată decizia ei. Într-o zi se va schimba, pentru că va pricepe cum stau lucrurile atunci când ele sunt gestionate de adulți nepricepuți.
Da, numai că, uite, nu reuşim să găsim acel antrenor 🙁
Ca sa-i ajuti ai nevoie de “seminte” plantate din timp. De exemplu, noi am inceput inca de la 1.6 – 2 ani sa o invatam sa spuna “eu pot” atunci cand se confrunta cu ceva aparent mai greu. O ajutam. O sprijinim. Ii suntem alaturi. Cade – se ridica. Totul este un joc. Ce nu poate azi poate maine.
Cred că depinde mult şi de tipul de personalitate al copilului. Unii sunt mai îndrăzneţi, alţii mai precauţi, şi nu cred că ţine doar de educaţie. Ea e genul “better safe than sorry” şi atunci pierde multe experienţe cu potenţial frumos.
Parerea mea este ca la varsta Elizei deja i s-au pus aceste mecanisme in miscare in copilaria mica. Eu lucrez cu ai mei de ceva vreme pe ideea si daca pierzi este in regula, important este ca ai depus efort – prin faptul ca ii batem la jocuri (jucam corect, uneori castiga ei, uneori pierd, dar nu facem favoruri) sau la alte mici curse (cine ajunge primul sus etc). Conteaza mult cum reactionam noi cand ei esueaza si cat de mult ne bucuram/accentuam atunci cand ies primii. La fel care este practica in gradinita/scoala legat de competitie.
La varsta Elizei eu cred ca ar ajuta sa ii vorbesti si despre esecurile tale, sa vada ca nu esti perfecta, ca ai facut greseli, ca ai esuat si ai invatat lectii si ai trecut peste mai puternica. 🙂 Frumoasa campanie!
Şi noi am bătut apa în piuă pe subiectul “e important doar să participi, să-ţi dai silinţa etc” dar cred că de la un punct încolo principiul ăsta n-o mai ajută.
Gremlinilor mei le spun povestea paianjenului care se urca pe burlan (Itsy Bitsy Spider). Cand a plouat prima data, l-a luat pe nepregatite. A doua oara a plecat cu umbrela si iar a esuat. A treia oara a gasit alta solutie, mai buna. Si tot asa, din esec in esec a invatat si a ajuns pe acoperis.
Intr-o competitie, daca nu iesi invingator, cu siguranta iesi mai intelept.
Câte cărţi despre eşec am mai citit şi noi! Dar se pare că povestea moralizatoare nu funcţionează. Nu în cazul nostru, cel puţin. O să mai încercăm până găsim povestea potrivită.
In primul rand, cred ca e important sa nu te arati dezamagita daca va renunta la inot, pentru ca apoi se va simti conditionata sa faca ceva pentru ca tu sa fii fericita. Arata-i ca esti OK cu orice decizie ar lua si ca ai incredere ca va relua inotul atunci cand va fi ea pregatita.
O alternativa ar fi sa o duci la inot, dar nu intr-un cadru organizat (curs-competitie), ci ceva mult mai relaxat. Sa fie o atmosfera care o destinde si ii prieste si unde poate exersa inotul doar pentru propria placere si doar atat cat vrea ea. O zi la spa cu familia, de exemplu?
Mda, mă tem că am greşit deja la partea asta. Pentru mine e important să facă înot şi, cum ea e genul de copil care se duce unde o trimiţi, cred că s-ar mai duce dacă aş trimite-o obligat. Doar că ar face-o în silă, asta în condiţiile în care îi place foarte mult apa.
Eu sunt convinsa ca mai totul este innascut. Banuiam asta si inainte sa o am pe Luna, dar acum, dupa anii astia in care i-am urmarit evolutia, am si dovezi. Plus multe studii din ultimii ani care descopera, incet, incet, gene pentru orice. Sigur, educatia si experientele de viata pot influenta trasaturile la nivel de nuante, dar cam ata. Deci, daca te-ai nascut cu orgoliu, apai orgolios vei fi toata viata ta! Iar daca ai mai avut si ghinionul unor nedreptati ca cea despre care scrii tu, cu concursul, e tare greu sa ti-l temperezi.
Am aceeasi problema cu fiica-mea, care sufera ingrozitor daca e prinsa gresind cu ceva, indiferent cat de neinsemnat. Desi am crescut-o fix invers, tocmai pentru ca eu am fost la fel si am dat vina pe educatia mea, primita de la o mama ambitioasa (trebuia sa fiu mereu cea mai buna, aveam zece pe linie, eram motz la toate evenimentele etc.). Dar se pare ca nu poti schimba natura. Povesti as mai avea multe, dar ca sa-ti dai seama de amploare, iti spun doar ca Luna a plans ca a gresit o intrebare dintr-o fisa de lucru pe care i-am dat-o eu acasa, relaxat si aproape in joaca…
Poate un ajutor bun ar fi sa discute altcineva cu ea despre asta. Cineva apropiat, dar mai detasat de situatie decat esti tu. Uneori functioneaza bine. 🙂
O să încerc şi varianta asta, mulţumesc!
Salut!
Poate este mai bine o perioada(5-7luni) sa nu ii mai spui nimic despre inot si apa, antrenor inot si …
Poate, la mare va invata ea pe cineva sa inoate … si va intelege de ce un antrenor poate lua si decizii diferite de cele la care se asteapta toata lumea.
Problema ai inceput.o tu; Eliza nu s.a plans ca a fost un concurs corect sau nu.
Si mie imi este greu sa nu iau “pragul de sus” ca sa nu faca Alex(4 ani) cucui … asa ca te inteleg!!!
Copii nu inteleg comentariile si nemultumirile noastre pe deplin, de aceea este bine sa nu comentam tot timpul…si mai bine sa asteptam si intrebarile lor: Mami ma simt obosita … crezi ca e ok daca nu mai merg?
La final iti pot spune ca ai un blogg deosebit si ca este interesanta dezbaterea pe care ai “provocat.o” printre parinti!!!
Mulţumesc pentru aprecieri! Eu m-am gândit că Eliza va înţelege că a avut concurenţă nepotrivită pentru nivelul ei de pregătire şi nu se va mai simţi aşa de dezamăgită. Dar până la urmă dezamăgirea a venit pe alt subiect, deci tot am dat-o în bară!
eu ti-as sugera un alt approach. si anume ca cineva de varsta ei sa o motiveze. imi amintesc ca eu am invatat sa inot singura, pe la 12-13 ani, la iazul din sat. inainte de asta parintii meu au tot incercat sa ma invete ei si fara succes, imi era frica si ma simteam obligata cu insistenta lor. dupa aia am tot inceput sa merg cu alti copii (si cu adultii) la iaz si crapam de ciuda cand vedeam ca ceilalti copii inaota, joaca prinsa in apa, isi aruncau cu noroi in cap ( and, yes, it was fun). Vroiam si eu cu ei asa ca am inceput la mal incet incet sa dau din maini, inotam ca o broasca la apa pana la genunchi. am reusit si am fost super incantata ca acuma ma pot distra si eu cu ei. Daca ai putea sa o duci pe Eliza la o petrecere la piscina (am inteles ca se fac vara), sa o duci la un acvaparc sau ceva…Cu siguranta cand v-a vedea ca altii se distreaza, o sa i se para si ei inotul fun si poate v-a cere singura sa mearga la ore.
O să încerc şi asta. Exact aşa a învăţat să patineze, deci sunt convinsă că metoda funcţionează.