“Fără ură, cu toleranţă” – despre bullying

Subiectul bullying este, din păcate, unul care nu cred că se va epuiza vreodată. Oricâte campanii s-ar face, oricâte cărţi s-ar publica, bullyingul continuă să fie un fenomen des întâlnit în şcoli, la locul de joacă, în familii. De la tachinări minore, unele chiar fără substrat răutăcios dar percepute ca atare (n-o să uit ce dramă s-a stârnit la Eliza în clasă când unei fetiţe i s-a spus că ea, fiind mai mică de statură, nu poate face nu ştiu ce) până la şicane intenţionate şi extrem de răutăcioase, de la farsele din clasă la hărţuielile internautice, bullyingul a luat o amploare greu de imaginat.

Din punctul meu de vedere, una dintre principalele probleme ale acestor campanii şi cărţi este că ele sunt destinate preponderent VICTIMELOR, în special fete (cum sunt cărţile din fotografie). Pentru agresori (şi mai ales pentru băieţi) se scot mai puţine cărţi, se transmit mai puţine mesaje. În ceea ce îi priveşte pe părinţi, lucrurile stau şi mai rău: eventual sunt menţionate câteva paragrafe în tomuri de parenting care dezbat aprig probeleme legate de traume imaginare şi de prea multe teme la şcoală care le dăunează. Ce să facem când avem un copil-victimă sau un copil-agresor nu prea ştim, nu prea ne spun cărţile publicate la noi (mie cel puţin nu mi-a picat niciuna în mână, dacă aveţi sugestii, le aştept cu interes).

Dar chiar şi cărţile/campaniile acestea destinate victimelor sau potenţialelor victime ajung oare la copii, mă întreb eu? Şi nu numai prin intermediul părinţilor, dar ajung ele şi prin intermediul cadrelor didactice de la şcoală? Se discută la orele de educaţie civică/dezvoltare personală/dirigenţie despre bullying, despre ce înseamnă, cum se manifestă, ce rezultate dezastruoase are?

Înainte de a da un răspuns la întrebarea de mai sus, haideţi să analizăm puţin cultura în care trăiesc copiii noştri. Bullyingul nu este un fenomen apărut de ieri de azi, ci a existat dintotdeauna. Atât timp cât există cineva cu o personalitate mai slabă, acel cineva va fi ciuca glumelor şi tachinărilor colegilor. Chiar citeam la un moment dat pe net o declaraţie atribuită lui Horaţiu Mălăiele: “Aveam strabism foarte pronunţat, eram dislexic şi abia citeam, toţi cei din jur râdeau de mine: profesori şi copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât şi atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferinţă. Înţelesesem că sunt prost, urât şi că nu sunt bun de nimic.” Calculând după vârsta actorului, rezultă că aceste acţiuni se petreceau în urmă cu aproximativ 50 de ani!

Îmi aduc aminte când eram eu prin şcoala generală că rula la tv un serial care se numea Salvaţi de clopoţel. În acest serial exista un personaj pe nume Screech, “tocilarul”, opusul “popularilor” care era mereu tachinat, luat la mişto, exploatat sau dat la o parte de ceilalţi. Explozia de seriale de comedie ulterioare, inclusiv mult-prea popularul Friends (Prietenii tăi), a adus o nouă gamă de personaje “abuzate” de ceilalţi. Personaje de care se râde mereu, întotdeauna puse în situaţii penibile, cu hohotele de râs ale publicului pe fundal. Înţeleg că ideea e cea de caricaturizare, dar mesajul transmis, şi anume că e ok să facem mişto în permanenţă de oameni şi că, “uite, pe ei nu pare să-i deranjeze şi, în plus, toată lumea râde, deci e ok, nu?”, este mult mai puternic decât ideea de serial superficial de comedie.

Ce remarc eu în viaţa cinematografică, şi în viaţa reală la fel, este absenţa părinţilor şi neimplicarea cadrelor didactice. Ambele lipsesc cu desăvârşire, fie pentru că părinţii nu au timp, fie pentru că nu consideră asta o problemă reală. Singurii care se mai implică ocazional sunt părinţii copiilor-victimă. Pe părinţii copiilor-agresori nu-i vedem decât atunci când lucrurile degenerează şi, de obicei, atitudinea lor este una combativă (pe principiul “copilul meu n-a făcut nimic”) şi nu una deschisă la discuţii şi găsirea de soluţii. Cadrele didactice preferă să ignore bullyingul, considerând că nu ţine de ei să facă ordine între copii sau cataloghează totul ca “joacă de copii” sau “tachinare nevinovată”. De multe ori nu o fac şi din teamă faţă de copiii implicaţi – fie sunt extrem de violenţi, fie cu părinţi sus-puşi pe care nu e bine să-i calci pe bătături. Apare, astfel un cerc vicios în care copiii-victimă au de suferit nu doar din cauza agresorilor, ci şi din cauza nepăsării adulţilor care ar trebui să-i protejeze.

Scandalurile recente legate de agresivitatea în mediul şcolar (cazul din Piteşti, cu copilul cu ADHD care îi ameninţă pe ceilalţi într-atât încât colegii refuză să mai intre la ore şi reacţia absolut jenantă a autorităţilor, precum şi cazul din Vâlcea cu copilul bullied care şi-a înjunghiat agresorul în cele din urmă) sunt nişte exemple grăitoare despre cum acest fenomen poate ajunge la nişte extreme. Sunt curioasă, totuşi, câţi părinţi sau cadre didactice au analizat acasă sau la clasă aceste cazuri cu copiii/elevii, încercând să afle ce e de învăţat din aceste situaţii, încercând să dezbată cu copiii aspectul etic al acestor cazuri (îl excludem sau nu pe copilul cu nevoi speciale?) şi străduindu-se să tragă unele învăţăminte sau concluzii din ele.

Şi dacă tot aţi citit până aici, bănuiesc că vă aşteptaţi să vă dau şi nişte soluţii, nu? Adevărul este că la analiză mă pricep dar la soluţii pentru probleme aşa de grave, mai puţin. De aceea m-ar ajuta foarte mult dacă am dezbate împreună acest subiect “fierbinte”: cum percepeţi bullying-ul, cum era pe vremea voastră, dacă s-au confruntat sau nu copiii voştri cu acest fenomen, cum aţi procedat. M-aş bucura dacă ar interveni şi părinţi de copii la capătul celălalt al fenomenului de bullying, şi nu doar părinţi de copii care au fost agresaţi/tachinaţi/hărţuiţi la şcoală.

Iar dacă sunteţi printre cei norocoşi care au un cadru didactic implicat şi proactiv referitor la acest fenomen, puteţi să le spuneţi să se înscrie la acest concurs. Am aflat şi eu azi de el de pe blogul Loredanei, se cheamă “Fără ură, cu toleranţă” şi mi se pare o ocazie extraordinară de a discuta despre bullying, de a face diverse activităţi pe tema asta, de a citi cărţi unde bullyingul e subiect principal (cum ar fi cărţile de R. J. Pallacio – Minunea şi Cartea lui Julian, cărţi scrise din perspectiva celui bullied, respectiv din perspectiva bully-ului) şi aşa mai departe.

Save

Save

Save