Am scris acest articol în dimineaţa zilei de opt martie, după ce Eliza a plecat la şcoală şi eu m-am strecurat în pat lângă bebe să mai prind o jumătate de somn şi el s-a trezit şi a început să gângurească la mine. Bebe nu ştie că e opt martie şi că mamele primesc cadouri, gen somn, un duş liniştit şi o cafea caldă (of, de când nu am mai băut ceva cald!) 😀
Aşa că el gângureşte şi eu mă gândesc că, aşa cum a zis Eliza, “ştiu că e ziua femeilor dar pentru mami e ziua mamelor”. Şi mă gândesc la cele 100 de luni de când sunt mamă, ba chiar mai mult dacă iau în calcul şi perioada de sarcină cu Eliza. Sau “dublu mămică”, cum mi-a zis o prietenă când mi-a trimis un mesaj de la mulţi ani.
Ştiu că multă lume m-a tot rugat să scriu despre cum e să ai doi copii cu diferenţă aşa de mare de vârstă între ei, cum era atunci, cum e acum, ce fac mai bine acum sau ce-am făcut mai bine atunci, ce m-a ajutat acum şi ce m-a ajutat atunci şi parcă n-am reuşit niciodată să găsesc stimulul s-o fac. Am reuşit acum, la invitaţia Phillips Avent de a mă alătura campaniei Alături de tine să povestesc cum au fost primele o mie de zile din viaţa Elizei şi implicit viaţa mea de mamă, numai că eu voi povesti puţin şi despre primele o sută de zile din viaţa lui bebe.
Cândva prin 2015, când Eliza era deja mare şi eu nu aveam de gând să mai fac alt bebe, am participat la un concurs pe un site ca să câştig un sistem de purtare, voiam să-l fac cadou. Întrebarea era “ce simţiţi când vă îmbrăţişaţi copiii?” O să copiez întocmai răspunsul meu pentru că mă face să plâng de fiecare dată când îl citesc: “când o îmbrăţisez pe Eliza simt o imensă părere de rău. Să vă explic: când era bebe nu am ţinut-o destul în braţe. Nu am mângâiat-o destul, nu i-am inhalat destul mirosul. Abia aşteptam să adoarmă ca să mă apuc de făcut treabă în casă, care se aduna mormane. Nu o plimbam în braţe, nu o adormeam în braţe ca să “nu se înveţe aşa”.
Eram învăţată din copilărie că nu se ţine copilul în braţe, să nu se răsfeţe, aşa că n-am ţinut-o, cum nu m-a ţinut nici pe mine nimeni vreodată. Pe măsură ce a crescut, nu am mai putut s-o iau în braţe din cauza durerilor de spate. Pe atunci nu existau sisteme ergonomice ca acum şi ce aveam, nu mă ajuta. Căruciorul a fost baza. M-a ajutat în privinţa spatelui dar ne-a îndepărtat pe noi.
Acum ştiu că am greşit şi încerc să compensez prostia de la tinereţe, dar e prea târziu. Nu mă mai lasă s-o iau în braţe. Ne îmbrăţişăm, ne pupăm dar nu mai există propriu-zis “braţe”, e prea mare. Pentru mine nu există tristeţe mai profundă decât atunci când îmi aduc aminte ce-am pierdut. Aşa că, dacă puteţi, luaţi-vă copiii în braţe cât mai des puteţi şi ţineţi-i acolo. Nu vor sta pentru multa vreme, vă asigur.”
Nu am câştigat concursul dar pentru mine faptul că am lăsat acel comentariu a fost vindecător pentru că am realizat, în sfârşit, că am parcurs un drum lung şi dificil despre care nu ştiam mai nimic şi care m-a schimbat profund. Când am primit vestea că voi avea încă un bebe, după ce i-am auzit inima bătând în ecograf şi (m-am cules de pe jos) m-am convins că e foarte real ce mi se întâmplă, după ce am trecut de nodul în gât şi de convingerea că nu sunt prea bătrână pentru a o lua de la capăt cu scutece, alăptat, diversificare şi alergat cocoşată după un voinicel plin de energie, mi-am jurat mie însămi că de data asta voi lua o pauză şi că mă voi dedica mai mult copilului.
Că treaba în casă mai poate să aştepte sau poate fi făcută de altcineva şi că momentele astea se duc atât de repede că nici nu apuci să le absorbi bine că vin altele peste tine. Prin urmare, bebeluşul meu e unul excesiv de drăgălit, de pupat, de ţinut în braţe. Îl miros, îi mângâi fiecare centimetru de piele, îi ţin palmele şi tălpile în palmele mele, obrazul lipit de al meu. Îl pup pe năsuc, pe bărbie, pe obrăjori, pe spate, pe creştet. Eliza mă copiază şi îl umple şi ea de pupici atunci când o las. Dacă ar fi după ea, ar sta non-stop lipită de bebe şi l-ar mângâia şi l-ar pupa. Facem exces de pupici şi de alinturi cum n-am crezut niciodată că voi face, pentru că nu sunt, în general, o persoană foarte caldă şi drăgăstoasă.
Dar dacă o să mă întrebaţi despre pauza luată, o să vă spun că nu am luat nicio pauză. Ba dimpotrivă. Sunt în concediu de creştere copil, însă asta îmi permite să mă dedic unor proiecte de suflet. Să fac lucrurile pe care mi-am dorit mereu să le fac dar din lipsă de timp nu am putut. Şi ştiţi ceva? Asta nu mă îndepărtează de copii, ci din contră. Mă apropie de ei. Pentru că atunci când sunt fericită şi împăcată cu alegerile mele, le transmit şi lor starea mea de bine.
Nu-mi aduc aminte primul an din viaţa Elizei şi destul de puţin din următorii (noroc de blog!). Au fost nişte ani foarte grei care m-au obosit şi m-au uzat sufleteşte dar pe care nu-i regret pentru că, în urma lor, am renăscut aşa cum sunt azi. Dar am pierdut nişte momente alături de copilul meu pe care nu le mai pot recupera şi de care îmi aduc aminte doar când răsfoiesc un album mare şi gros, care se cheamă 365 zile şi care conţine câte o poză din fiecare zi de viaţă a Elizei, până la un an. Au fost mai întâi 365 de zile, apoi încă 365 şi încă 365 până când viaţa mea s-a schimbat definitiv în clipa în care am decis să mergem mai departe ca o echipă de doi. Iar drumul acela lung şi anevoios m-a dus la echipa de patru care suntem astăzi şi care mi se pare cea mai frumoasă formulă în care puteam eu să fiu.
Nu ştiu de ce am devenit nostalgică tocmai azi. Uite că a ieşit totuşi soarele, deşi credeam că va fi o zi mohorâtă, iar bebe a început să se agite, cerându-şi drepturile. O să fug să-l iau în braţe, să mă prefac că mă pupă şi el când mă băleşte pe obraz, să mă bucur de zâmbetul mare şi ştirb şi vă adresez şi o invitaţie:
Vă mai aduceţi aminte de primele o mie de zile din viaţa copiilor voştri? Cum au fost? Ce emoţii vă cuprind când vă aduceţi aminte de ele?
Și la noi diferența e cam la fel de mare. 8 ani și 4 luni între cele două nașteri. Mi-am dorit mult al doilea copil mai devreme, David și-a dorit mult o surioară (nu frățior), pe care a primit-o abia anul trecut.
Dar nu regret pauza asta. A fost plină de prima copilărie a lui David, de care am profitat din plin. Pe atunci totul era la început: și purtatul copiilor, și discuțiile despre empatie, și alăptatul prelungit, cam totul din ceea ce acum deja s-a conturat destul de bine despre creșterea armonioasă a copiilor.
M-am recunoscut în toate astea și am făcut tot ce am putut să trăiesc primii ani ai lui David în conformitate cu ce simțeam. L-am drăgălit cât de des am putut, l-am purtat până s-a dat jos din sistem, l-am alăptat până a renunțat el, am vorbit cu el până s-a săturat să mă asculte și m-a trimis “în America”.
Ce regret, sunt momentele în care m-am pierdut cu firea și am țipat la el, momentele (chiar dacă puține), când i-am dat câte o palmă până să mă trezesc și să-i promit să nu voi mai face asta niciodată.
Îmi amintesc de el mic, de privirea inocentă și curioasă, de temerile lui și de tot ce, datorită lui, am rescris în mine pentru că fusese imprimat greșit. Datorită lui, datorită provocărilor cu care m-am confruntat crescându-l, m-am schimbat, m-am definit ca mamă și femeie și îmi place ce am devenit.
Acum mi-e mai ușor să o cresc pe Eliza. Sau poate că ea e așa ușor de crescut pentru că mie îmi e mai clar ce fel de om sunt și cum vreau să o cresc. Asta datorită lui, care mi-a arătat ce drum vreau să urmez în viață.
Ce frumos ai scris! Îmi place mult asta: “Îmi amintesc de el mic, de privirea inocentă și curioasă, de temerile lui și de tot ce, datorită lui, am rescris în mine pentru că fusese imprimat greșit. Datorită lui, datorită provocărilor cu care m-am confruntat crescându-l, m-am schimbat, m-am definit ca mamă și femeie și îmi place ce am devenit.” Te-ai exprimat minunat!
Draga Laura, nici nu stii cat de mult m-a ajutat sa citesc articolul tau in dimineata asta! Astept un bebe, primul nostru copil in 2 saptamani si ma coplesesc fel de fel de ganduri – oare o sa rezis(am) la programul nebun? O sa fie totul bine? O sa imi mai placa viata mea? O sa imi iubesc copilul pe cat de mult merita?
Tu esti dovada vie ca se poate! Multumesc pentru mesajul din spatele randurilor, o voi tine pe bebelusa in brate cat de mult se poate!
O să fie bine, iar viaţa ta o să-ţi placă infinit mai mult! Nu mereu, dar în proporţie covârşitoare 😀 Aştept veşti despre bebeluşă când vine, ştie că aceste două săptămâni sunt cea mai grea aşteptare!
Primele o mie de zile – primul an, de fapt – au fost un fel de plutire bucolica peste tot si toate. Eram high pe endorfine, nu stiu. Da, dormeam din 2 in 2 ore, da, alaptam intr-una, da, eram chiauna si in toate partile, dar pentru mine concediul de ingrijire chiar a fost concediu.
Noi pe cat suntem de uraciosi si reci cu cei din exterior, pe atat de tactili si afectuosi suntem in familie – imi amintesc distinct fiecare aroma, fiecare respiratie, mainile pufoase, talpile mici, coatele cu gropite. Pe toate le-am acoperit amandoi in sarutari. Babywearing si tinutul in brate ne-au ajutat mult – nu-mi amintesc de colici, nici n-am avut vreodata nopti cu plansete, si tind sa cred ca apropierea fizica constanta au fost un factor pozitiv. Stateam intr-o garsoniera inchiriata si dormeam toti pe o canapea in valuri, a carei musama ni se lipea de noi. Plecam pe la 6 dimineata, ca sa poata dormi sotul meu venit din schimbul 3 macar cateva ore legate, puneam copilul in sling si o luam agale, la pas, catre parc. La un moment dat ajunsesem sa fac si 10 km, ma duceau pasii peste tot. Am vizitat si niste muzee pe care in 10 ani de zile nu le vazusem inainte, haha. Acum dau sa ma urc in masina si ca sa ajung la piata din cartier, dar atunci ajungeam pe jos sa dau ture de Herastrau, cu un popas la Hard Rock pt pranz.
Dar am fost foarte, foarte fericiti in acel prim an. 🙂 Poate printre cei mai frumosi ani ai mei. Sper sa se repete vreodata macar 10% din acel bliss / zen .
ce frumos si sincer ai scris Laura! si cate addevaruri ai cuprins.voi scrie si eu ca prea e frumos si de suflet subiectul 🙂
Abia aştept să văd şi articolul tău! Ştiu că şi la voi e diferenţă mare de vârstă între ei.
Știi că și eu am aceleași regrete cu Alexia? Că nu am drăgălit-o suficient. Nu știu dacă suficient ăsta e pentru mine sau pentru ea. Uneori, mă mai bate gândul să mai fac unul, chiar și acum, după 40 ani. Simt nevoia să recuperez, să îmi răscumpăr greșelile pe care le-am făcut cu Alexia. Deși nu mi se pare tocmai politically correct. Felicitări, Laura, pentru articol, pentru că te-ai deschis ca o carte pentru noi. Succes!
Te îmbrățișez. VĂ îmbrățișez!
P.S. mi-e atât de dor de mirosul de bebe!
Mirosul de bebe rocks!
Primele 1000 de zile..hm..le pot rezuma asa: multa iubire, frica, alaptarea lui, multa apa plata bauta de mine, oboseala maxima, zambetele lui, rasul lui, chiuturile, trezirile din 2 in 2 ore, plans, ras, bucurie, fericire, lapte vomitat peste tot, mop, mocheta patata, crize de plans–ale mele, tiroidita autoimuna-a mea, frica, cearta de adulti, tinut in brate (mult ,nonstop aproape)..mancat cu el in brate, dormit cu el pe mine..observatiile celorlati “nu e bine”, “il inveti prost”, inversunarea mea de a crede in instinctele mele…Multe, foarte multe plimbari. Carti citite cand dormea- dormea doar in parc. Slabit eu fff tare, ingrasat el. Denumirea de copilul Michellin (asa ii spuneau toti). Sentiment de implinire pe care nu l-am trait niciodata in nicio alta ipostaza.
Mai sunt multe..dar as umple pagini.
A fost greu, dar si frumos.
Nu, nu as mai lua-o de la capat. Oricat de frumos a fost si inca este. (lasa ca la 43 de ani..nici nu ar fi cazul sa imi propun)
Mi se pare extraordinar de mare curajul tau si ai toata admiratia mea.! 🙂
Ai scris așa frumos, că mă faci să-mi doresc și mai mult. 🙂
Și doamnele care au comentat, completează povestea tot într-un mod încurajator. Ai strâns o comunitate de oameni frumoși în jurul blogului, Laura!
La mine e altfel. Am super drăgălit-o pe Măriuca, iar când a venit Julie pe lume, timpul pentru drăgălit s-a împărțit la 2. Acum simte și Măriuca, simt și eu uneori, nevoia de a avea timp doar pentru noi două. Dar deja a crescut și nu se mai lasă așa ușor, pare ca un zgârci acum. Poate nu mai știe cum să se lase iubită, răsfățată, mângâiată, pupată 🙁