Recenzia asta a întrunit cele mai multe like-uri pe Goodreads (dintre toate recenziile mele), aşa că o pun şi aici, un pic adaptată şi completată, poate vă conving să citiţi cartea. Din punctul meu de vedere absolut subiectiv, merită citită.
Calitatea luminii este un roman cum nu am mai citit de multă vreme, îţi ia la răscolit toate corzile sufletului, le împleteşte bine şi apoi le dă drumul la loc. L-am citit greu, e început din noiembrie şi abia acum l-am terminat (sfârşitul lui ianuarie). Nu e genul de carte care se citeşte pe genunchi în tramvai, dacă nu te conectezi cum trebuie la ea, rişti să pierzi firul. Din punctul acesta de vedere, m-a obosit foarte tare. În general, mă obosesc cărţile cu mult scris continuu, fără alineate, fără linii de dialog, cu gândurile scrise disparat, aşa cum vin ele în mintea cuiva, cu fraze lungi de trei pagini, de nu mai ştii unde încep şi unde se termină, cu cuvinte preţioase presărate pe ici şi pe colo (pe unele a trebuit să le caut în dicţionar, intuiam din text ce înseamnă dar nu le mai întâlnisem).
În carte nu se întâmplă ceva anume, nu este o carte cu acţiune, ba din contră, e destul de statică, chiar dacă autorul ne poartă înainte şi înapoi în timp. Antim şi Carmina împreună cu fiul lor de 8 luni evadează un weekend la munte din canicula unui oraş mare. În cele câteva zile petrecute acolo, Antim îşi ia la analizat sufletul, amintirile, experienţele trecute şi prezente, şi mai ales fricile, povestind despre relaţia cu soţia lui, înainte şi după copil, despre viaţa de părinte de copil mic, care mai e şi foarte agitat şi plângăcios pe deasupra, cu descrieri frumoase de natură montană pe ici pe colo.
Am citit multe cărţi despre cum se schimbă viaţa unui cuplu după ce apare un copil dar niciuna nu a fost atât de profundă ca aceasta. Fără exagerări, fără drame, cu multă sinceritate, conectată la realitate. Divagaţiile personajului principal masculin despre locul din care provin copiii şi modul în care ei se conectează la lumea asta (precum şi capitolul de încheiere, scris din perspectiva copilului de 8 luni al cuplului Antim-Carmina) sunt înduioşător de frumoase.
Am subliniat diverse pasaje asupra cărora vreau să revin, să le recitesc. Dacă aş mai fi avut un caiet de “citate frumoase” cum aveam în liceu şi în facultate cu siguranţă le-aş fi trecut acolo. Sunt de rumegat ori de câte ori simţim nevoia de a medita asupra scopului pentru care vin copiii pe lume sau asupra scopului nostru în viaţă.
M-aş fi lipsit de scena de sex, mi s-a părut prea detaliată şi am simţit că ştirbeşte puţin frumuseţea cărţii. Mă împrietenisem şi empatizasem aşa mult cu personajele până în acel punct încât atunci când am citit fragmentul parcă priveam pe gaura cheii în dormitorul unor prieteni şi m-am simţit stânjenită.
Preferatul meu a fost fragmentul despre fragilitatea nou-născuţilor, dar mi-a plăcut mult şi cel despre cum începi să trăieşti în frică odată ce devii părinte – aceleaşi lucruri le simt şi eu în fiecare zi de când am devenit părinte.
Cartea beneficiază de multe recenzii frumoase şi detaliate, dacă vreţi mai multe detalii, le puteţi căuta pe net să le citiţi, iar dacă sunteţi genul de părinte care a trăit într-un permanent extaz de când a venit cu copilul acasă, probabil că nu veţi rezona pe deplin cu această carte.