Nelli şi locul învăluit în ceaţă

Dacă aţi citit Momo sau orice altceva de Michael Ende şi vă place literatura germană pentru copii (dar şi dacă n-aţi mai citit nimic până acum), cu siguranţă o să vă placă foarte mult Nelli şi locul învăluit în ceaţă de Annika Scheffel, publicată recent la editura Univers Enciclopedic Junior.

Eu am citit-o dintr-o suflare într-o duminică, mai mult de curiozitate, căci voiam neapărat să ştiu cum se termină şi, spre deosebire de alte dăţi, m-am abţinut să citesc finalul, fiind convinsă că o să-mi placă felul în care se va ajunge acolo. La fel ca Momo, Nelli este şi ea o fetiţă un pic diferită de ceilalţi copii. Ea călătoreşte împreună cu mama ei într-un autobuz ciudat (un soi de auto-rulotă, bănuiesc eu) în căutarea tatălui ei, un marinar care a dispărut demult, când Nelli încă nici nu se născuse. Nelli nu apucă să-şi facă prieteni, pentru că se află mereu în mişcare şi odată aproape chiar s-a îndrăgostit, dar a trebuit să plece şi a suferit aproape trei săptămâni din cauza asta. Despre Ava, mama lui Nelli, nu ştim prea multe, căci ea nu vorbeşte niciodată despre trecutul sau familia ei şi nici măcar despre Eric, tatăl lui Nelli, nu-i povesteşte fetiţei. Nelli ştie doar că era marinar, că a învăţat-o pe mama ei un cântec şi că Ava a păstrat chitara lui. Iar Nelli i-a desenat mamei ei un portret al tatălui ei, doar aşa cum îl ştie ea din amintirile Avei.

Călătoriile lor sunt pline de neprevăzut şi uneori Nelli îşi imaginează tot felul de lucruri, cum ar fi o girafă într-o pădure sau un om îmbrăcat într-un costum cu dungi alb şi albastre care se aruncă în mare şi înoată până la linia orizontului. Numai că Nelli nu şi-l imaginează pe poştaşul zburător care le aţine calea într-o zi şi care le face să iasă de pe şosea şi să ajungă cu autobuzul într-un loc foarte ciudat, învăluit în ceaţă şi plin de tot felul de interdicţii, cum ar fi să nu te sprijini, să nu te ghemuieşti, să nu pui întrebări, să nu râzi. În locul acesta misterios, Ava dispare cu tot cu autobuz, iar Nelli rămâne singură într-o lume fără culoare, fără joc, fără mâncare delicioasă, fără bucurie. Dar pentru că Nelli este o fetiţă specială, ea reuşeşte să se împrietenească cu alţi doi copii, Henri şi Laura, şi împreună cu ei vor desluşi misterul acelui ţinut condus de cocoşi ordonatori şi de o primăriţă care aduce ceaţa care răpeşte oamenii.

Adulţii vor vedea această carte ca pe o metaforă a faptului că şcoala uniformizează elevii (ei trebuie să fie cât mai invizibili, ca să nu dispară) – la şcoala din carte, copiii nu au voie să pună întrebări şi nici măcar să înveţe vreo materie, ei învaţă doar cum să stea cât mai liniştiţi şi mai tăcuţi. Toţi sunt îmbrăcaţi în haine incomode şi foşnitoare şi au părul lins, iar la micul dejun mănâncă mucilagiu de orez. Tot adulţii ar putea să mai vadă în carte un sistem totalitar, cu reguli absurde şi paznici care văd tot ce faci, sistem care poate fi dărâmat dacă un singur om se răscoală şi lui i se mai alătură şi alţii.

Copiii, în schimb, vor înţelege din carte că uneori părinţii se comportă ciudat pentru că suferă de boala îngrijorării: mereu le e teamă pentru copiii lor şi ar face orice pentru a-i proteja, chiar dacă asta înseamnă adeseori să elimine distracţia. Şi vor învăţa că uneori părinţii trebuie şi ei educaţi să înţeleagă că distracţia şi jocul şi un pic de cacao fierbinte din când în când n-au dăunat nimănui şi că e distractiv să te bagi în apa de la mare chiar dacă e rece şi e distractiv să te caţeri pe un gard chiar dacă e periculos şi e chiar indicat să pui cât mai multe întrebări chiar dacă ele uneori nu au sens.

Recomand cartea pentru 9+, chiar şi mai devreme dacă aveţi copii care citesc romane de mai mult timp. Eliza, de exemplu, nu cred că ar avea momentan răbdare cu ea şi nici capacitatea de a-i înţelege sensurile şi metaforele.

Pe site-ul editurii puteţi răsfoi şi câteva pagini. Cartea are şi câteva  ilustraţii color în interior, este scrisă cu un font destul de mare şi este împărţită în capitole scurte ca să poată fi citită treptat de către copii.