Sâmbăta când vine Sambo

Sâmbăta când vine Sambo de Paul Maar e o carte foarte ciudată. Recunosc că am citit-o şi nu i-am prins de la început substratul şi a trebuit să mă mai consult cu cineva pe tema ei pentru că mie nu-mi părea deloc o carte de recomandat copiilor (deşi Eliza o citise şi se distrase teribil cu ea). Cred că e genul de carte care trebuie citită împreună cu părinţii sau, cel puţin, discutată cu părinţii.

“Era într-adevăr greu de descris, nefiind nici om, nici animal, ce mai – o bâzdâganie în toată legea!”

Sambo e un personaj care nu e nici animal, nici copil, deşi are trăsături din ambele specii (e biped, vorbeşte, dar are pe faţă un nas ca o trompă scurtă şi pe spate păr ca pe urangutan). Este foarte nepoliticos, neastâmpărat şi mănâncă tot ce prinde (vaze, scaune, haine, mânere de geamuri). El a apărut în viaţa lui Gambrino Berebum, după o serie de coincidenţe ciudate în viaţa acestuia. Domnul Berebum este un fel de contabil singuratic, oropsit de proprietăreasă şi cicălit de şef, extrem de timid şi de cumsecade, care nici nu concepe să supere sau să deranjeze pe cineva. Odată cu venirea lui Sambo, lucrurile se schimbă. Domnul Berebum pare să-i pună la punct pe proprietăreasă (care începe, în cele din urmă să se poarte frumos cu el) şi pe şef, îşi ia nişte zile libere, iar într-una dintre ele chiar leneveşte în pat toată ziua aşa cum îşi dorise de mult. Deşi Sambo e un magnet pentru dezastru, sosirea lui în viaţa contabilului pare să fie de bun augur şi în orice caz, după ce pleacă, domnul Berebum continuă să-l aştepte, mai ales că pistruii de pe faţa lui Sambo îi îndeplineau şi niscaiva dorinţe.

Elizei i-au plăcut foarte mult calambururile şi cântecelele, pe care mi le-a şi citit cu voce tare. Eu am strâmbat din nas la aproape toate, pentru că limbajul conţine cuvinte nepotrivite şi insulte (tâmpit, prost, doamna Pătlăgică e o vacă, domnul Boubătrân e un bou, dascălul Trosc e nerod şi hodorog etc). Chestiile astea m-au făcut reticentă în a recomanda cartea copiilor, deşi vârsta indicată este 10+, vârstă la care, chiar dacă nu au folosit aceste cuvinte, cu siguranţă le-au auzit de la alţii. Şi tocmai în asta constă esenţa cărţii: Sambo reflectă lumea din jurul nostru, şi nu pe cea cumsecade şi de bun simţ, ci pe aceea gălăgioasă, băgăcioasă, nesuferită, nepoliticoasă, răutăcioasă. Este un caleidoscop de trăsături, pentru că tot el este şi un simbol al celor care spun mereu ce gândesc, fără să se cenzureze, lucru care îi provoacă pe oameni şi scoate ce-i mai rău din ei.

“Ce poţi învăţa de la un profesor care nu ştie bine nici cum îl cheamă şi care mai mult pune întrebări decât ştie să dea răspunsuri?”

Capitolul meu preferat este cel în care Sambo merge la şcoală. Într-o clasă dă peste un profesor strict, care ţipă la copii, despre care Sambo spune “ce poţi învăţa de la un profesor care nu ştie bine nici cum îl cheamă şi care mai mult pune întrebări decât ştie să dea răspunsuri?” Însă în altă clasă, Sambo se distrează nemaipomenit: aici predă un profesor care îşi lasă elevii să predea ei înşişi materiile lor preferate şi, împreună cu ei, compune o poezie plină de nonsens. Despre această experienţă, Sambo spune: “Şcoala îmi place aproape şi mai mult ca mersul la cumpărături în magazin. Nu trebuie decât să-ţi alegi profesorul potrivit.“

Tot Sambo este cel care ne învaţă că uneori trebuie să punem la punct oamenii care ne necăjesc, se bagă în vieţile noastre, profită de noi, ne nedreptăţesc şi aşa mai departe. Edificator în acest sens este episodul din parc, când Sambo încearcă să se dea pe tobogan cu copiii, dar ordinea în care se dă fiecare este decisă de un copil mai mare care îi bagă în faţă pe unii şi îi trimite la nesfârşit la coadă pe alţii. Este interesant cum Sambo nu doar că îi ţine piept dar reuşeşte ulterior să-i captiveze pe toţi copiii cu o poveste şi să-i facă să uite de conflictul dintre ei.

Cartea are un limbaj destul de bogat în cuvinte mai vechi pentru care există şi un mic dicţionar la final. Eliza a învăţat cuvinte şi expresii noi, a citit pe lângă mine şi când nu pricepea ceva, mă întreba. Brusc lecturile din Creangă n-au mai părut aşa de grele sau de inutile 😀 În orice caz, îl compătimesc pe traducătorul Alexandru Şahighian, nu cred că a fost uşor de tradus cartea şi în special multitudinea de versuri care trebuiau să rimeze şi a făcut o treabă excelentă.