Chisăliţă cu lacrimi

Când eram mică o auzeam mereu pe bunica vorbind de un fel de mâncare pe care îl gătea la fiecare început de vară: chisăliţă (aşa îi spunea ea). Nu ştiam exact ce e, ştiam doar că e pe bază de vişine, cu un sos îngroşat cu făină. Vara, ţăranii din zonă îl consumau ca fel principal, cu mămăligă rece. Anii au trecut, iar eu nu m-am nimerit niciodată la ţară în sezonul vişinelor, ca să-mi facă şi mie bunica chisăliţă. Anul acesta, după cum ştiţi unii dintre voi, bunica mea s-a dus şi eu am rămas cu dorul de toate felurile acelea de mâncare de care povestea uneori şi ale căror reţete, cel mai probabil, nu le găsim pe internet, fiind mai mult improvizaţii izvorâte din sărăcie şi nevoia de a te descurca cu ce ai la îndemână.

Acum vreo săptămână am luat din piaţă o mână de vişine şi, îndreptându-mă spre casă, m-am gândit să o sun pe mătuşa mea să o întreb dacă ştie reţeta, ca să văd şi eu cum e. Numai că ceva din interiorul meu m-a oprit. Nu ştiu de ce, dar am mâncat vişinele aşa şi am refuzat să testez reţeta. Am simţit că fără bunica oricum nu mai e la fel şi că nici nu vreau să încerc, pentru că oricum n-ar avea acelaşi gust. În plus, riscam să nu-mi placă şi să mai distrug un mit şi chiar voiam să rămân cu impresia că chisăliţa asta e ceva fabulos de gustos, mai ales dacă bunicii mele îi plăcea aşa de mult.

Acum câteva zile am fost la ţară şi mătuşa a întrebat din senin: nu vreţi nişte chisăliţă? Stomacul mi-a făcut câteva salturi, dar am zis că da. Mi-a spus şi cum se face: se fierb 1 parte vişine şi 9 părţi cireşe amare (cu tot cu sâmburi). Se ia din zeama de la fiertură şi se opăreşte nişte mălai, apoi amestecul se toarnă în oală. Se potriveşte de zahăr (nu trebuie să fie dulce, doar să îmbunezi puţin gustul) şi se mai lasă la fiert până se îngroaşă sosul.

Chisăliţa era foarte bună dar de la prima lingură am simţit că mi se pune un nod în gât şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am plâns pe interior de dorul bunicii mele, de regretul că nu am fost acolo ca să-mi facă ea chisăliţă cu mâna ei, de rana nevindecată a pierderii, de golul rămas în urmă. Am plâns pentru poarta dinspre grădină care nu se mai deschide, pentru fumul care nu mai iese pe horn, pentru prispa goală pe care nu mai stă nimeni să desfacă păstăi de fasole. N-am putut să mănânc prea multă chisăliţă. Am pus lingura jos, am zis mulţumesc, şi am încercat să-mi înghit nodul din gât în timp ce-i dădeam lui Vlad nişte brânză cu smântână de ţară, gândindu-mă că ce păcat că n-a mai trăit măcar cât să-l cunoască şi pe el.

Era bună chisăliţa. Un pic dulce, un pic amară, un pic sărată. Chisăliţă cu gust de dor şi de lacrimi.