Rochiţa lui Bill – Anne Fine, ed Paralela 45

Rochiţa lui Bill este o carte destul de puternică şi asta în condiţiile în care cartea se adresează grupei de vârstă 6+. Cartea redă atât de bine multiplele provocări cu care se confruntă fetiţele la şcoală şi în grupurile de copii, comparativ cu băieţii, că ar trebui să fie material de lectură obligatoriu la clasele primare şi nu numai.

Bill este un băieţel care se trezeşte într-o dimineaţă fetiţă. Mama îl obligă să se îmbrace într-o rochie roz cu nasturi de sidef şi îl expediază la şcoală. Până la finalul zilei, Bill descoperă cât de greu poate fi uneori să fii fetiţă într-o societate în care fetelor li se cere să fie curate, să nu se joace cu mingea, să nu stea întinse pe iarbă, să picteze doar cu roz, să fie calme şi politicoase mereu, să citească doar benzi desenate cu fetiţe şi aşa mai departe. La asta se adaugă faptul că sunt considerate incapabile să se descurce sau că nimeni nu crede că au suficientă forţă să care ceva, că băieţii nu le lasă să se joace pe terenul de joacă în pauze, că rochiţele sunt incomode şi nu au buzunare iar profesorii par să aibă mult mai multe pretenţii de la o fată decât de la un băiat.

“Nu-i corect! se plânse el plin de amărăciune. Pagina ta e mult mai rea decât a mea. Şi mie nu mi-a zis nicio vorbă bună.
Philip doar ridică din umeri şi spuse:
– Păi, fetele sunt mai îngrijite!”

Din text e clar că mentalitatea tuturor e că fetele trebuie să fie delicate şi să nu se murdărească (maximum de efort fizic e să joace şotron şi nici pe ăla nu-l pot juca, pentru că dau băieţii cu mingea pe desenul de pe asfalt), iar băieţii au voie să alerge, să transpire, să se umple de noroi, să se bată între ei să-şi elibereze energia acumulată la ore şi, în general, să fie ei înşişi.

Pe de altă parte, cartea adresează şi alt tip de inegalitate de gen: fetelor li se trec mai uşor cu vederea unele lucruri: când Bill şi un coleg se iau la bătaie, învăţătoarea este mult mai tolerantă cu “supărarea” lui Bill, decât cu furia colegului.

La ora de lectură, doamna învăţătoare le citeşte povestea lui Rapunzel, prinţesa închisă în turn. Bill se gândeşte:

“Frumoasa Rapunzel nu părea că face mare lucru. Ea doar fusese răpită. (…) A stat pur şi simplu acolo în linişte cam 15 ani (…). Nu încercase să scape. Nu se plângea de nimic. Nici măcar nu se certa vreodată cu Vrăjitoarea. Din câte îşi dădea seama Bill Simpson, nici nu merita salvată. Nu înţelegea deloc de ce îşi bătea Prinţul capul. “

Când încearcă să deschidă o discuţie pe tema asta întrebând învăţătoarea de ce nu poate Rapunzel să plănuiască singură evadarea şi stă acolo să piardă cincisprezece ani aşteptându-l pe Prinţ, doamna Collins îi spune că “e într-o stare foarte ciudată” şi că “nu pare în apele lui”.

Pe parcursul unei zile de şcoală, Bill descoperă cât de incomodă e o rochiţă roz cu năsturei de sidef: nu se poate juca în ea sau alerga pentru că se împiedică în faldurile ei sau i se ridică, nu are buzunare să pună ceva în ele, se murdăreşte foarte uşor, oamenii o asociază cu ideea de fragil şi sensibil, iar băieţii de pe stradă o fluieră. La finalul zilei, Bill descoperă cât de confortabile sunt o pereche de blugi şi un tricou şi decide să nu mai poarte niciodată rochie la şcoală.

Cred că Rochiţa lui Bill e o carte potrivită pentru ambele sexe, dar eu aş da-o în primul rând băieţilor care nu au acum să se pună vreodată în pantofii unei fete (aş fi zis “în rochiţa unei fete” dar ar fi sunat tare dubios) ca să înţeleagă cât de grea poate fi uneori viaţa fetelor, trăind într-o societate care, în continuare, le limitează, le cataloghează şi le tratează diferenţiat. Cartea abordează din plin standardele duble: de la fete se aşteaptă ceva, de la băieţi cu totul altceva, când, de fapt, profesorii şi societatea în general ar trebui să aibă aceleaşi aşteptări de la toţi copiii, indiferent de sex!