Spovedania unui preot ateu – editura Curtea Veche

Spovedania unui preot ateu este una dintre cele mai bine vândute cărţi ale editurii Curtea Veche la Bookfest. Am tot vrut s-o citesc de când am citit câteva pasaje foarte promiţătoare pe blogul lui Dan Alexe şi am simţit încă de pe atunci că avem de-a face cu un material autentic, foarte bine scris, despre viaţa unui preot într-un sat sărăcăcios din România.

Cartea a stârnit foarte multe controverse, unii savurând experienţele redate cu umor şi foarte mult talent literar de către preotul ascuns sub pseudonimul Ion Aion (între timp, se pare că a ieşit în faţă şi şi-a declarat adevărata identitate, după ce şi-a dat demisia din funcţia de preot), alţii simţindu-se lezaţi de faptul că autorul redă doar faţa urâtă a naturii umane, simbolizată, în principal, de babe – babele care miros urât, care bârfesc, care se prefac cucernice la bătrâneţe după ce şi-au făcut de cap la tinereţe etc. Groparii şi beţivii satului, participanţii la o înmormânare, fiecare cu păcatele lui (doctorul lacom şi ateu, fiica cea mică a moartei, care îi aruncă ocheade, dascălul care spune rugăciunile din doi în doi) completează panoplia de chipuri “urâte” pe care autorul nu se sfieşte să le caracterizeze cât mai grotesc.

“Aschimodia de profesor habotnic mă râcâie mereu cu întrebări dogmatice, pe când doctorul este ateu, enorm, vulcanic, pedant, locvace, sarcastic, trivial, deştept, lua-l-ar dracu’, unsuros şi urât, cu ochii umflaţi cât fuduliile de taur, din care curge în neştire o mătărângă de nas cărnoasă şi lungă.”

În spatele acestui aparent cinism, se ascunde totuşi un om înţelegător cu natura umană, plin de compasiune, şi care alege să-şi exercite meseria afişând bunătate şi umanitate:

“Dacă o mustru că minte la spovedanie, ar însemna să o deconectez de la terapia ei şi să o trântesc fix în rahatul în care stă, de fapt. Adică m-aş purta ca un popă de duzină încremenit în formalismul cultic, care nu înţelege minunata şi unica relevanţă a slujirii sale, aceea profund umană.”

“Ceva mă ţinea, nicidecum excesul datoriei preoţeşti sau dragul de babă, ci altceva care-mi sfida impulsurile de autoconservare, ceva ce venea parcă de pretutindeni din mine: mi-era milă de ea. Sub ochii mei, un om se lupta cu moartea…”

Cred că ce a şocat cel mai mult la această carte este că autorul recunoaşte că şi-a pierdut credinţa. Într-o perioadă în care instituţia Bisericii ortodoxe este atacată din toate părţile, faptul că un (fost) preot a ieşit în faţă să spună nişte adevăruri a călcat pe bătături multă lume. Spicuiesc din carte:

“Când m-am hirotonit, eram doar un copil. După primele spovedanii, m-am maturizat. După primele înmormântări, m-am abrutizat. După atâtea slujbe, m-am plictisit… de moarte… M-am săturat de studiul ăsta antropologic al omului religios. Cândva m-a fascinat, dar acum, că am văzut totul, mă dezgustă îngrozitor.”

Cred că ceea ce mulţi oameni nu au înţeles este că această carte nu este despre partea urâtă a oamenilor, ci despre partea urâtă a preoţiei, pornind de la lucrurile urâte cu care se confruntă preoţii până la lucrurile urâte pe care le fac preoţii (există chiar şi o referire la un comportament similar cu cele care scandalizează azi opinia publică – probabil aţi citit despre cazul Pomohaci).

În afară de relatarea experienţelor trăite în satul în care este preot, autorul mai face şi diverse constatări pe tema religiei şi a credinţei. Sunt nişte pagini tulburătoare care redau multe adevăruri. N-o să intru prea mult în detalii, pentru că aici e o discuţie lungă şi periculoasă, în care prefer să nu mă angajez.

“Religia este o teorie, o sumă de idei mai mult sau mai puţin valoroase; credinţa este o trăire personală, uneori nespus de preţioasă pentru bietul om care nu mai are nicio altă speranţă în afară de ea. Religia este exterioară; credinţ, lăuntrică omului.”

“Credinţa este un anticorp dezvoltat de creierul uman, un medicament de care mulţi încă au nevoie, o morfină gratuită care face rahatul vieţii mai comestibil şi moartea mai arătoasă, adică are beneficii sociale incontestabile. În schimb, religia e prospectul pe care nu îl citeşte nimeni.”

Cartea merită citită doar până la pagina 83, după care o ia pe arătură, transformându-se într-un roman slab şi neverosimil, în care preotul, aflând că suferă de o tumoare la creier, încearcă să-şi însceneze propria moarte. Cei care au citit cartea au presupus că a doua parte e scrisă de altcineva, pentru a lungi romanul. Nu ştiu dacă o fi sau nu adevărat, dar deja de la pagina 84 încolo se pierde din autenticitatea scriiturii.