Matilda, o dădacă nemaipomenită – editura Litera

Deşi numele e posibil să vă ducă cu gândul la Matilda lui Roald Dahl, cartea Christiannei Brand, Matilda, o dădacă nemaipomenită, nu este despre o fetiţă drăgălaşă, ci despre o bătrână hidoasă şi aparent nesuferită care apare în vieţile copiilor care au nevoie de ea, dar n-o vor. Când ajung să nu mai aibă nevoie de ea, dar o vor, Matilda va pleca mai departe. Vă sună cunoscută tema?

Chiar dacă subiectul pare să vă amintească de Mary Poppins de fapt, Matilda este cea care a inspirat filmele cu Nanny McPhee, cu Emma Thompson în rolul principal. Primul film nu urmează întocmai firul epic al cărţii, căci în carte ambii părinţi ai copiilor sunt în viaţă şi autoarea pune accentul pe educarea copiilor, spre deosebire de film, unde se pune accentul pe viaţa amoroasă a tatălui văduv al copiilor.

“A fost odată o familie cu foarte mulţi copii; şi toţi erau cât se poate de neascultători.” Autoarea nici nu ne spune câţi copii erau şi cum îi chema pe toţi, ba chiar ne îndeamnă să descoperim singuri acest lucru. Tot ce ne spune e că aceşti copii erau foarte, foarte obraznici şi făceau multe pozne şi farse. Alungau toate dădacele şi servitoarele angajate să se ocupe de ei, aşa că părinţii lor nu reuşeau să mai găsească pe cineva dispus să vină să aibă grijă de ei. Toţi angajaţii agenţiilor de plasare a personalului domestic le spuneau un singur lucru: Aveţi nevoie de bona Matilda.

Dar familia Brown nu doar că nu ştia unde s-o găsească pe bona Matilda, dar nici măcar nu acceptau că au nişte copii cu probleme de comportament. Doamna Brown credea, chiar, că are cei mai adorabili copii din lume, doar că doamna Brown nu petrecea deloc timp cu ei. Ca adulţi, ne dăm seama că asta e principala problemă a copiilor: părinţii nici măcar nu iau masa cu ei, darămite să se joace cu ei, să le citească poveşti la culcare sau să se ocupe de educaţia lor.

Într-o seară, la uşa lor apare o femeie misterioasă, cu multe defecte fizice: “era foarte urâtă – cea mai urâtă fiinţă pe care v-o puteţi închipui! Avea părul strâns neglijent într-un coc care-i ieşea la ceafă exact ca un mâner de ibric, faţa foarte rotundă şi încreţită şi ochii ca două mărgele negre. Iar nasul – nasul ei era cât un borcan. (…) Dar ceea ce se observa de la prima vedere era dintele uriaş care-i ieşea dintre buze, înfipt în gingia de jos ca o piatră funerară.”

Bona Matilda promite să-i înveţe pe copii şapte lecţii pe durata şederii lor acolo: să meargă la culcare când li se spune, să nu hăpăie mâncarea, să-şi facă temele, să se scoale din pat atunci când sunt treziţi, să închidă uşile după ei, să se îmbrace frumos când e nevoie şi să nu fugă de acasă. “Te rog şi mulţumesc vor veni de la sine”, adaugă bona.

Nu trece mult şi ne dăm seama că urâţenia bonei e, de fapt, reflexia comportamentului copiilor. Pe măsură ce aceştia învaţă lecţiile predate de Matilda, defectele ei fizice se îndreaptă şi femeia li se pare din ce în ce mai frumoasă. La final, când dispare şi dintele uriaş ieşit dintre buze, e timpul ca Matilda să plece, chiar dacă familia o roagă să mai stea.

Cartea este foarte comică, dacă ţinem cont de perioada în care a fost scrisă (1964), când a învăţa cele şapte lecţii ale bonei Matilda era un deziderat pentru toţi copiii. În ziua de azi probabil că nimeni nu mai vrea să-şi înveţe copilul să facă ce-i spun părinţii sau să respecte reguli legate de ora de culcare, de trezire sau de conduita la masă, dar e şi mai probabil că părinţii nu iau masa separat de copii şi nici nu-i pasează bonelor şi servitoarelor, ignorând tot ce se petrece cu ei şi în vieţile lor.