Coco e genul acela de film care te lasă cu un nod în gât şi pe care ţi-e greu să-l explici după aceea şi celorlalţi. Am fost atât de impresionată de el că mi-e teamă că o să vă conving să mergeţi şi vouă n-o să vă placă deloc şi o să ziceţi că sunt nebună că v-am trimis la el.
De la început trebuie să vă spun că am plâns de sărea cămaşa de pe mine şi nu cred că a rămas vreun ochi uscat în sală la finalul filmului. Şi Eliza a plâns şi ea chiar e greu de impresionat. Însă unui copil care a pierdut pe cineva drag, mai ales dacă pierderea e recentă, filmul îi va declanşa o mulţime de întrebări şi de lacrimi.
Sunt conştientă că acest film nu este pentru toată lumea, mai ales că încă trăim într-o ţară unde lumea se păruieşte internautic pe tema Halloweenului, iar filmele Disney sunt considerate influenţe malefice. Însă este un film pentru cei sensibili, pentru cei care duc dorul celor plecaţi dintre noi, pentru cei care speră că nu se termină totul la marginea cimitirului, pentru cei care încă mai speră că cei dragi ne privesc de undeva şi sunt aproape de noi în momentele grele. Este un film despre moartea cuiva drag şi despre felul în care ne raportăm la ea, despre ceea ce facem pentru a păstra vie amintirea celor plecaţi dintre noi.
Deşi filmul se numeşte Coco, personajul principal este Miguel, un băieţel care îşi doreşte foarte mult să devină muzician. Numai că la el în familie muzica este interzisă, deoarece stră-străbunicul său a părăsit-o pe stră-străbunica sa pentru a-şi face o carieră în muzică. Acţiunea se petrece în perioada sărbătorii Dia de los Muertos, care nu are nicio legătură cu Halloweenul.
Dia de los Muertos este o sărbătoare care ar putea fi asemănată puţin cu Moşii noştri: ne amintim de cei plecaţi, dăm de pomană în amintirea lor, aprindem lumânări la morminte. Mexicanii fac lucrurile un pic diferit: expun acasă, într-un loc special, fotografiile celor plecaţi, decorează cu flori şi pun alimente pe care aceştia să le consume pe lumea cealaltă. Merg la cimitire şi aprind multe lumânări, duc şi acolo mâncare şi presară petale de flori pentru ca cei dragi să găsească drumul spre casă.
Pe mine m-a emoţionat foarte mult ideea asta că spiritele celor dragi ne mai vizitează din când în când şi că sunt undeva acolo unde e bine şi nu mai există boli şi infirmităţi şi unde se pot reîntâlni cu alte persoane iubite, pe care şi ei le-au pierdut.
Revenind la Miguel, după ce are loc un incident cu bunica lui, ajunge la concluzia că stră-străbunicul plecat de mult din familia lor ar fi chiar Ernesto de la Cruz, un muzician celebru pe care îl admira. Ajuns din greşeală în lumea spiritelor, Miguel îl cunoaşte pe Hector, un spirit care vrea neapărat să ajungă în lumea oamenilor să-şi mai revadă o dată familia care aproape l-a uitat, şi, împreună, pleacă în căutarea spiritului lui Ernesto de la Cruz, pentru că el pare singurul care îl poate trimite înapoi pe Miguel, în condiţiile pe care băiatul şi le doreşte.
Am urmărit cu încântarea unui copil aventurile lui Miguel pe tărâmul spiritelor şi am plâns mult la finalul care, deşi poate fi considerat un final cu happy-end, se lasă cu multe lacrimi. Uitându-mă la străbunica lui Miguel, Coco – cea care dă numele filmului şi care deţine cheia întregului mister – mi-am adus aminte de bunica mea, care avea aceeaşi faţă brăzdată de riduri adânci, aceiaşi ochi mici şi aceeaşi blândeţe şi dor nespus în privire.
Dialogurile conţin şi multe cuvinte în limba spaniolă, ar fi bine să staţi lângă copil să îi traduceţi. În unele locuri se înţelege sensul din context, în altele, nu. Dacă s-a mai uitat la Elena din Avalor, atunci cu siguranţă ştie deja ce înseamnă unele expresii (inclusiv şi care-i treaba cu sărbătoarea Dia de los Muertos). Filmul e interesant de urmărit şi pentru tot ce poate învăţa un copil despre cultura mexicană din el, iar cântecele sunt absolut minunate, chiar şi traduse – aici puteţi asculta câteva dintre cântecele originale.
Filmul va rula în cinematografe din 24 noiembrie 2017 şi este distribuit de Forum Film România.