Sărbătorile sunt cele mai (g)rele

Nu există zi din an în care să nu-mi fie dor de tata şi de anul acesta şi de bunica. Am nopţi în care mă culc şi închid ochii şi văd în faţa ochilor morminte. Aud telefoane sunând, aud vocea gâtuită a mamei. Şi acum, când mă sună, aştept mai întâi să aud tonul acelui “salut!” şi abia apoi mă relaxez. Mantra mea a devenit “nu te mai gândi, nu te mai gândi”. Dar dintre toate zilele din an, sărbătorile sunt cele mai grele.

Să nu credeţi că am amintiri foarte idilice din copilărie, însă un lucru ştiu sigur: la noi sărbătorile au fost mereu despre familie. Nu mergeam niciodată nicăieri, petreceam Crăciunul acasă cu familia. Şi nu mi-am dorit niciodată să fiu altundeva. Poate la ţară, pentru că acolo era a doua mea casă, dar era greu de ajuns pe vremea aia şi nu prea mergeam de sărbători la bunica. În general, mergeam la tăiatul porcului, cu câteva zile înainte. Adoram sâmbetele alea: tata, cu căciula lui de miel pe cap şi o bluză de salopetă pe el, unchii mei alergând de colo-colo, plângându-se de frig, mama şi mătuşile cărând apă şi punând lemne pe foc.

Bunica se uita la ei şi îi râdea inima de bucurie: toţi copiii ei acasă. Când trăia bunicul, plângea mereu când plecam. Era un om mai sensibil iar când mai şi bea ceva, se punea de-a dreptul pe plâns. La tata ţinea ca la ochii din cap, jur, şi nu era copilul lui (erau bunicii din partea mamei). Într-un fel mă bucur că n-a trăit să-l îngroape pe tata, n-ar fi rezistat, aşa cum n-a rezistat nici bunica prea mult şi s-a dus după tata la exact un an după aceea. Nu am nici cea mai mică îndoială că acum sunt undeva împreună cu toţii, pentru că i-am visat stând la masă şi m-aş contrazice cu oricine care ar încerca să mă convingă de contrariu.

Nu-mi aduc aminte nişte sărbători anume cap-coadă, dar îmi aduc aminte frânturi. În Ajun tata pleca la cumpărături. Lua TvMania şi noi înconjuram cu pixul emisiunile sau filmele pe care voiam să le vedem. Bradul îl lua cu câteva zile înainte şi mirosea în balcon de ne înnebunea. Nu-l împodobeam decât de Ajun. Într-un an s-a dus la piaţă după brad şi a venit cu o găină acasă în loc de brad – erau foarte scumpi brazii în anul ăla iar posibilităţile noastre modeste. Sora mea şi cu mine am plâns întruna, a fost cel mai urât Crăciun. Acum îmi dau seama că nu eram învăţate că nu asta contează cel mai mult şi că genul acesta de lucruri devin anecdote amuzante peste ani şi ani. Mai ales că ne-am dus a doua zi de Crăciun în piaţă şi ne-am luat un brad amărât din banii noştri de la colindat, pe care l-am târât singure până acasă, în amuzamentul tuturor.

Tata se plimba prin bucătărie cât noi găteam şi comenta mereu că n-ar pune niciodată gura pe salată de Boeuf pentru că arată ciudat. Bea vin roşu. Tranşa carnea de porc şi făcea cârnaţi cu mama. Primea colindători şi urători. Cel mai mult îi plăceau caprele şi mereu primea capre şi îi şi răsplătea generos. Anul trecut am primit şi noi o capră, în amintirea lui. Am plâns şi m-am înfuriat că nu e acolo s-o asculte. Nici acum nu pot să văd sau să aud cete de mascaţi fără să încep instantaneu să plâng. Doar că plâng mai mult pe interior, ca să nu mă vadă nimeni. N-am cum să explic aşa ceva.

Îmi aduc aminte că, odată când eram mai mici, ne-a dus cu săniuţa prin zăpadă la nana Mihaelei să colindăm. Eu nu mă duceam la naşii mei de botez, dar Miha se ducea şi evident mă lua şi pe mine. De vreo două ori ne-a scos şi la săniuş pe deal. Am amintiri vagi pentru că nu prea mă dădeam în vânt după săniuş.

Îmi aduc aminte că după ce am plecat de acasă, mă chinuiam în fiecare an să-i iau un cadou şi nu ştiam niciodată ce. Sfârşeam lamentabil prin a trimite câte un set de cosmetice sau ceva legat de pescuit. Încă mai sunt abonată la site-ul Pescar Hoinar de pe care i-am cumpărat cadoul pentru ultima lui zi de naştere, nu ştiu de ce nu mă dezabonez, pentru că mă ia plânsul de fiecare dată când mai primesc un newsletter. Eu nu ştiam, dar mama spunea că se bucură şi păstrează orice e primit de la noi. Avea o brichetă veche, în formă de brad de Crăciun, primită de la mine şi o păstrase mult timp după ce se terminase gazul.

Uneori se ducea la brad şi lua câte o bomboană. Noi legam bomboanele cu aţă şi le puneam în brad. Până aruncam pomul, rămâneau doar ambalaje goale.

Îi plăceau foarte mult filmele româneşti, în special cele cu Mărgelatu şi s-ar fi uitat la nesfârşit la ele. Norocul lui că de sărbători le tot dădeau în reluare. Îi plăcea muzica populară şi îmi aduc aminte că, odată, la un Revelion, o învăţa pe Eliza să danseze şi să chiuie. Era micuţă, dar dansa, în rochiţa ei roşie de catifea. Am o poză prost expusă de atunci şi mă tot uit la ea şi parcă s-a întâmplat în altă viaţă.

Îşi iubea foarte mult nepoata şi se bucura enorm când mă duceam cu ea de sărbători la Iaşi. O răsfăţa din cale-afară. Aveau o relaţie specială pe care o doresc tuturor copiilor cu bunicii lor. Nu cred că am regret mai mare decât faptul că Vlad nu mai are niciun bunic în viaţă, relaţia unui nepot cu bunicul lui este una atât de magică încât nimeni şi nimic nu poate acoperi acest gol.

La ultimele sărbători petrecute împreună îmi aduc aminte că a nins într-o zi şi am coborât cu Eliza jos să facem un om de zăpadă. Ne-a dat un morcov şi două capace de sticlă să facem faţa omului. De fiecare dată când citeam după aceea poveşti cu oameni de zăpadă, plângeam şi eu şi Eliza pentru că ne aduceam aminte de omul nostru de zăpadă.

Poza asta e de la ultimul Revelion, pe 31 dec 2015, Eliza tocmai îi urase şi ne pregăteam să plecăm la ţară. Şaptesprezece zile mai târziu, tata nu mai era. Am regretat mereu că n-am rămas acasă de Revelionul acela dar acum ştiu că aşa a trebuit să se întâmple, pentru ca părinţii mei să petreacă acel ultim Revelion singuri împreună.

Când am crescut mai mari, ne desfăceam mereu cadourile seara, în Ajun. Îmi aduc aminte de un pulover galben canar din PNA, nu cred că l-am purtat prea mult, că nu port galben, dar l-am păstrat mult timp pentru că îl primisem cadou de la părinţi.

Îmi aduc aminte că afuma carnea de porc în şantier, unde era o afumătoare artizanală. Mergeam uneori şi dârdâiam alături de el şi pişcam din costiţele afumate şi calde, cu gust real de afumătură de lemne.

De Anul Nou, ieşea mai mereu pe hol la miezul nopţii să ciocnească cu vecinii. După ce ne-am mutat în blocul nou, a mai ieşit de vreo două ori, până când n-a mai avut cu cine. Dar în blocul vechi, cu un hol lung şi multe apartamente de o parte şi de alta, toată lumea ieşea.

În fiecare an zicea că nu-şi mai sună fraţii şi surorile, pentru că ei nu îl sună şi, cu toate astea, în fiecare an îi suna, măcar pe o parte dintre cei 11 pe care îi avea. Mă bucur că o făcea, pentru el familia era foarte importantă. Nu-i plăcea să plece de acasă deloc. În Bucureşti m-a vizitat o singură dată de sărbători, mai exact de Revelion, în anul în care s-a născut Eliza. În anul în care s-a născut Vlad, tata murise şi bunica era în comă şi, deşi eram la Iaşi cu mama, eu am plâns la 12 noaptea pentru că nu puteam ciocni şampania cu cine voiam eu să ciocnesc.

Anul ăsta am zis că nu vreau să plec de acasă de sărbători, că sunt sătulă de drumuri, dar nu pot să concep ideea că mama o să fie singură de sărbători. De Crăciun s-a dus Miha, iar de Revelion mi-aş fi dorit să vină la noi, dar zicea că se duce la ţară. Acolo unde nu se va mai deschide niciodată poarta şi bunica nu va mai împărţi colaci urătorilor. Bunica ţinea la tradiţie şi în fiecare an făcea sau cumpăra colaci pe care îi dădea, pe lângă bani. Îmi aduc aminte că odată bunica şi bunicul ne-au luat mie şi surorii mele câte un cadou de Crăciun, de obicei ne dădeau bani, cred că acela a fost singurul an în care ne-au luat cadouri: câte un ceas mic de mână, mov. Ceasul, rămas fără curea, mai e şi acum într-o cutie de amintiri pe la Iaşi. N-am putut să-l arunc.

Încerc să-mi fac propriile tradiţii, cu familia mea, dar îmi vine greu, nu ştiu de ce. Pentru mine, Crăciunul e sărbătoarea aia în care ne adunăm toată familia extinsă şi petrecem împreună. Eu sunt omul ăla care adoră sărbătorile cu toată lumea, cu unchi şi mătuşi şi verişori pe care le huleşte toată lumea în rest. Cu glumiţe mai bune sau mai proaste, cu cineva care dă un pahar în plus pe gât, cu veselie, dar şi cu multe, multe amintiri depănate, uneori aceleaşi şi aceleaşi, de care nu mă satur niciodată.

Eu nu-i înţeleg pe oamenii care aleg să facă sărbătorile “prin străini”, să deschidă cadourile sub brazii din recepţiile hotelurilor, să-şi mănânce sarmalele la restaurant. Nu înţeleg oamenii care îşi bombăne familia, care simt mesele de Crăciun ca pe nişte obligaţii odioase şi  pe bătrânii casei ca pe nişte oamenii iritanţi care le critică alegerile de viaţă. Probabil că doar am avut eu noroc să mă nasc într-o familie faină, sau probabil că sunt un om ceva mai tolerant cu rudele, dar cert e că întotdeauna (chiar şi când eram copil) am iubit mesele în familie.

Eu, parcă dacă nu sunt cu ai mei, mă simt dezrădăcinată, chiar dacă am copiii lângă mine. Probabil de asta am şi încercat, în anii de când sunt plecată din Iaşi, să revin cât mai des pentru sărbători. Pentru mine, Bucureştiul nu este acasă. Acasă este doar la Iaşi, acolo unde e cald şi bine şi miroase a brad şi a mâncare şi se aud colindători şi urători pe scară. Privind în urmă, mă bucur că m-am dus de atâtea ori, că am mai avut atâtea ocazii de a face Crăciunul într-o formulă care nu ştiam că se va împuţina atât mult şi atât de repede.

Anul acesta am rămas acasă, doar cu Vlad, fără Eliza (care se distrează bine mersi la tatăl ei acasă). Nu am gătit mai nimic, nu am cozonaci, nici sarmale, nici piftie. Nu am avut tragere de inimă să fac şi am tot oscilat dacă să comand de undeva sau nu, până când am rămas fără. Desigur, voi găti şi eu ceva acolo, o friptură, un fursec rapid, dar probabil că nu voi scoate faţa de masă specială sau napronul cu luminiţe şi nici tacâmurile “bune” şi vesela de sărbătoare. Nu prea mă simt în stare.