Pot să pun pariu pe ce vreţi voi că nu aţi auzit niciodată de obiceiul de a merge “cu ţigăncile” în ajunul Anului Nou. Nici eu nu auzisem decât vag, când menţiona mama uneori o stră-mătuşă cu care mergea ea “cu ţigăncile” în copilărie. Nu mi-a trecut prin cap s-o chestionez, m-am gândit că sigur e un obicei des întâlnit dar până acum, pe oricine am întrebat, nimeni, în afară de cei din satul mamei, nu a auzit de el.
Spre deosebire de mersul cu ursul, cu capra sau cu pluguşorul unde merg preponderent băieţi, cu “ţigăncile” merg fete între 10 şi 14 ani, costumate cu fuste lungi, batice şi mărgele, să semene cu ţigănci căldărăriţe (cu fuste lungi şi colorate) – pentru această scenetă e nevoie de 3 fete: mama, fata şi ghicitoarea.
Costumele sunt, de obicei, improvizate, iar versurile, un pic lipsite de noimă (poate pentru că sunt parţiale, fragmente dintr-un act mai lung, bănuiesc) nu se găsesc scrise nicăieri, ci se transmit prin viu grai, din generaţie în generaţie. Eu le-am cules acum vreun an sau doi, cu ajutorul mătuşii mele, de la o bătrână din satul Valea Satului, comuna Grajduri (judeţul Iaşi), acolo unde am întâlnit acest obicei.
Cu privire la care ar putea fi geneza acestui obicei, m-am lămurit astă-vară când am vizitat Muzeul Gr. Popa. Fiul sculptorului Popa ne-a povestit de o scenetă pe care o inventase tatăl său şi care se numea “cu asteroidul”, care avea legătură cu prima aselenizare. În expoziţia de măşti, costume şi accesorii pentru scenetele de iarnă, tatăl său păstrase o construcţie care semăna cu o rachetă şi pe care o folosea atunci când mergea prin sat “cu asteroidul”.
Tot despre o scenetă inedită, care nu se mai face în ziua de azi, mi-a povestit şi unchiul meu care, în adolescenţă, mergea de Ajunul Anului Nou “cu banda lui Tudor”. Era o scenetă despre Tudor Vladimirescu pe care doar el şi gaşca lui aveau voie s-o interpreteze şi cu care erau primiţi cu cinste peste tot în sat.
Singurul meu regret e că nu-şi mai aminteşte versurile şi că n-are nicio fotografie din acele vremuri, dar cum nu se inventaseră încă smartphone-urile, nu avea cine să-i imortalizeze. Însă mi-i şi imaginez, cu mustăţi făcute cu funigine şi puşti improvizate, mergând prin zăpadă şi bătând din uşă în uşă.
Am tras, astfel, concluzia că, în funcţie de zonă şi de influenţele culturale, tinerii inventau diverse scenete cu care să-i distreze pe oameni în ajunul Anului Nou, scene care nu au neapărată legătură cu o tradiţie transmisă din moşi-strămoşi (cum e pluguşorul, de exemplu), cât cu amuzamentul şi distracţia gospodarilor, pentru a scoate mai mulţi bani din buzunar pentru urători.
Ca să nu se piardă, deşi nu sunt cine ştie operă de artă, o să reproduc mai jos versurile din Ţigăncile.
Mama:
Bună seara, Bună seara
N-aţi văzut pe fata mea
Ca o perjă într-o nuia
Ca sâmburele fără miez
Fata mamei, ce oftezi?
Fata:
Of, mamă, mă gândesc
La un necunoscut
Cum e faţa lui Palache
Că la inimă mă arde.
Mama:
Fata mamei, ia du-te şi vezi, câinii de ce latră?
Fata:
Of, mamă, o ţigancă
Duce-n spate un sac de lână
Şi mai are ce mai are
Duce prin sat de vânzare.
Mama: Ia zi-i, la noi nu vine?
Fata: Mătuşică, mătuşică, pe la noi nu vii?
Ţiganca:
Vin fată, vin şi-mi pare bine
Că m-aţi chemat şi pe mine.
Cărţile să vi le trag,
Să-ţi arăt cine ţi-e drag.
Te iubeşte un flăcău,
De care nu-ţi pare rău.
Înalt, bălan, plin de viaţă, roşcovan
Când te vede pe cărare
Fuge-n urma dumitale.
Toate:
Ţiganul meu face cazane,
Şalamândri, şalamândra,
Şi câştigă milioane,
Şalamândri, şalamândra,
Ţiganul meu face cercei,
Şalamândri, şalamândra,
Şi câştigă mii de lei,
Şalamândri, şalamândra.
Mi s-a rupt stanul la poală,
Şalamândri, şalamândra,
Şi-am s-o cos, ţaţă Marghioală.
Şalamândri, şalamândra,
Mi s-a rupt o mânică,
Şalamândri, şalamândra,
Şi-am s-o cos duminică,
Şalamândri, şalamândra.
Dacă şi voi aţi întâlnit obiceiuri mai deosebite, pe care nu le-aţi văzut în altă parte, vă aştept să-mi povestiţi despre ele, să-mi trimiteţi poze şi înregistrări, pentru a le face mai cunoscute.