Despre Copilul de Fiona Barton citisem pe pagina de Facebook Litera, ştiam că trebuie să apară, aşa că mi-am pus-o imediat pe listă. Îmi plac cărţile generic numite “poliţiste” (chiar dacă investigatorul nu e, mereu, un poliţist) şi mai ales cele mai complexe, care pendulează între trecut şi viitor şi în care e foarte greu de intuit vinovatul, mai ales atunci când nu eşti sigur nici măcar care e “crima”.
În Copilul, ne reîntâlnim cu jurnalista Kate Waters (cunoscută cititorilor din prima carte a Fionei Barton, Văduva) care pescuieşte prin ziare o ştire cu potenţial exploziv. Aşa dă peste un articol de câteva rânduri despre scheletul unui sugar, descoperit într-un vechi cartier al Londrei, actualmente în curs de demolare. Sunt suficiente câteva rânduri pentru ca Kate să-şi pună întrebări cu privire la părinţii sugarului, la modul în care a ajuns acolo şi, mai ales, la perioada în care copilul ar fi putut fi îngropat sub un ghiveci de flori dintr-o veche suburbie a Londrei.
În paralel, facem cunoştinţă şi cu alte personaje, căci autoarea a ales să prezinte povestea din mai multe puncte de vedere, care, la un moment dat, converg. O avem pe Emma, care scrie cărţi despre celebrităţi şi se luptă în fiecare zi cu stările anxioase provocate de evenimente din trecut pe care nu şi le poate aminti sau explica. Mai e şi Angela, femeia căreia i s-a furat cândva un bebeluş din maternitate, şi care nu a depăşit niciodată această pierdere, mai ales că bebeluşul nu a fost găsit nici viu, nici mort.
Aceste trei femei, ale căror destine se vor uni la un moment dat, sunt personajele principale, dar pe lângă ele, mai avem o pleiadă interesantă de personaje secundare, al căror rol e bine definit în carte. O avem pe Judy, mama Emmei, o femeie egocentristă, un exemplu de cum să nu fii părinte, mai ales când ai o fiică adolescentă, frământată de întrebări fără răspuns. Apoi e Paul, soţul devotat şi mai în vârstă al Emmei, care nu o abandonează pe aceasta, în ciuda faptului că trebuie să aibă grijă de ea ca de un copil. La polul oarecum opus e Nick, soţul Angelei, care nu-şi doreşte decât să uite povestea cu bebeluşul furat, pentru că simte că îi afectează în mod negativ familia.
Gordon Willis şi Joe Jackson sunt doi jurnalişti puşi în antiteză: bătrânul jurnalist cu metode tradiţionale şi tânărul cu ochii lipiţi de smartphone care caută informaţii pe Wikipedia. De altfel, e interesant modul în care autoarea prezintă evoluţia jurnalismului, de la investigaţii complexe, pline de miez, la articole cu titluri click-bait scrise pe bani puţin de tineri absolvenţi. Asistăm în carte la o luptă, cea a lui Kate Waters, de a păstra jurnalismul curat, de a oferi conţinut de calitate, fără să se folosească de oameni şi de emoţiile lor pentru a câştiga trafic pe site-ul ziarului, chiar dacă simte că îi este ameninţat locul de muncă.
Finalul, care părea destul de previzibil la început, m-a luat complet prin surprindere şi, deşi scoate la iveală şi mai multe mizerii din trecut, aceste revelaţii şi expuneri ajută personajele să-şi asume acest trecut şi să o ia pe drumul spre vindecare.
Mi-a plăcut foarte mult cartea, aşa că o să trec pe lista de viitoare achiziţii şi Văduva, prima carte a Fionei Barton.