Oamenii chiar trăiesc veşnic: o dată aici şi o dată dincolo

Unul dintre motivele pentru care încerc să ajung la Iaşi în preajma Paştelui este că la noi se iese la cimitir cu pomeni şi nu vreau s-o las singură pe mama să meargă la tata. Ieşitul la cimitir se practică în multe zone ale ţării, rurale şi urbane, doar că obiceiurile sunt diferite.

La soacra mea la ţară se iese la cimitir a doua zi de Paşti şi se dau copiilor ouă roşii peste mormânt. Pomeni se dau în duminica Paştelui, înainte de a te aşeza la masă. Lumea merge cu împărţitul prin vecini, se dau farfurii pline cu diverse alimente, colaci, lumânări.

La mine la ţară se iese la cimitir în a treia zi de Paşti. După ce oamenii au mers în prealabil, în Săptămâna Mare, să aranjeze mormintele, să smulgă buruienile, să planteze flori (dacă n-au făcut-o deja), să traseze dungi de var proaspăt sau să vopsească crucile din metal, în a treia zi de Paşti se pregătesc felii de cozonac, o pască, ouă vopsite, vin şi alte dulciuri şi se merge la cimitir. Se întinde pe mormânt (sau pe o măsuţă, dacă există) un ştergar sau se pune direct coşul încărcat. La finalul slujbei, preotul iese şi merge prin cimitir, oprindu-se la fiecare mormânt să cânte Veşnica Pomenire.

Dacă la ţară preotul cunoaşte pe toată lumea şi se opreşte să schimbe câte o vorbă cu fiecare, la noi în oraş mi se pare un soi de debandadă. Tata e îngropat într-unul dintre cimitirele mari din oraş. Aici se iese la morminte de Izvorul Tămăduirii (prima vineri după Paşti), când cimitirul se umple de lume şi de preoţi. Cred că am văzut cel puţin zece umblând prin cimitir. Ca să ajungă şi la tine trebuie să te duci după el să-l chemi. De obicei, îl reperezi uşor, are după el un cârd de cerşetori care umblă cu sacii în spinare la strâns pomenile împărţite de oameni. Uneori te dau jos, împingându-se unii pe alţii să prindă câte un pacheţel format dintr-o felie de cozonac şi un ou roşu.

La ţară, oamenii se cunosc unii pe alţii. Sporovăiesc liniştiţi în aşteptarea preotului, în timp ce copiii aleargă printre morminte. E soare şi cald şi fetele vin din când în când cu câte un pacheţel să-l lase la “bază”. Eliza nu cere niciodată nimic şi nici nu umblă în urma preotului, e prea ruşinoasă pentru asta, dar nici nu refuză o pomană, dacă i se oferă, şi a învăţat să spună “bogdaproste”. De la mormântul alăturat, o doamnă le-a dat câte un sandviş de pomană, aşa că se apucă să-l mănânce, adăpostindu-se undeva la umbră. Bate foarte tare soarele în cimitir.

Plimbându-mă între mormântul bunicilor şi al străbunicilor, unde am dus o lumânare şi o felie de cozonac, ca să slujească preotul şi acolo, pentru că n-a venit nimeni altcineva, văd o fetiţă îmbrăcată în costum popular în braţele unei mămici. Atunci am realizat că oamenii ies la cimitir îmbrăcaţi frumos şi copiii îşi pun hainele “cele bune”. Eu nu mă gândisem la asta, am avut un bagaj minimal când am venit la ţară şi eram îmbrăcată cu tricou şi hanorac, iar în picioare aveam încălţări sport. Noroc că Eliza era în rochia primită cadou de Paşti!

Privind din afară pare o imagine idilică. Se aude murmurul conversaţiilor, fâsâitul unei sticle de suc desfăcute, foşnetul pungilor, se văd lumânările arzând. Lumea se fâţâie de pe un picior pe altul, gândindu-se la masa de prânz. Copiii râd şi îşi dau coate, uitându-se cu coada ochiului spre dulciurile din coşurile oamenilor.

Numai că nu e nimic idilic în asta. Nu e nimic idilic la bătrâna în negru care plânge, adusă de spate şi singură, în faţa unui mormânt proaspăt acoperit cu coroane prăfuite de plastic. Nici la mormântul mic de două palme, cu o cruce din var pe el şi fără plăcuţă cu nume. Nici la bătrânul care mi-a întins o punguliţă cu o felie de cozonac şi un ou verde şi mi-a spus abia şoptit: de sufletul soţiei mele.

Moartea nu e idilică. E dureroasă şi lasă în urmă un gol care nu mai poate fi umplut cu nimic. Da, ne umplem timpul cu pomeni şi ne străduim să fie totul cât mai frumos. Plantăm flori pe morminte, alegem cele mai frumoase ştergare şi umplem coşurile cu ouă vopsite proaspăt şi cozonaci pufoşi. Ardem lumânări şi cărăm sticle cu apă să udăm narcisele şi zambilele înflorite. Dar nimic nu ne poate alina sufletele. Doar naivitatea copilăriei, cred, şi credinţa, pentru cei care o au.

“Asta e, nu toată lumea poate să trăiască veşnic”, a spus Eliza la cimitir la tata. Apoi, spre surprinderea mea absolută, a completat: “deşi toată lumea trăieşte veşnic. O viaţă aici şi una dincolo la Dumnezeu.”

Notă

Lucrurile astea despre viaţa veşnică Eliza le-a învăţat la ora de religie. Am discutat şi noi acasă despre viaţa sufletului după moarte iar ea preferă să accepte varianta că oamenii se duc alături de Dumnezeu după moarte. Pe noi credinţa ne-a ajutat mult atunci când a murit tata şi prefer/aleg să cred că moartea nu este finalul, pentru că aşa e mai uşor pentru noi.