R-Mami, Mihaela Coşescu – editura Creştem Oameni

Unele cărţi ne vorbesc atât de direct atunci când le citim, de parcă au fost scrise numai pentru noi. Asta se întâmplă deoarece sunt scrise în urma unei experienţe de viaţă reale şi personale, una cu care ne identificăm şi noi atunci când citim despre ea. Din aceste motiv, unele cărţi ajung să fie atât de iubite de unii cititori, aparent în mod inexplicabil.

Aşa am păţit noi cu R-Mami, penultima carte a Mihaelei Coşescu, o carte despre un băieţel care îşi doreşte ca mama lui să facă repetitiv unele acţiuni, fără să obosească sau să se plictisească şi, în urma acestei dorinţe, se trezeşte cu un roboţel în loc de mami, adică cu R-Mami. Citind cartea, mi-am adus aminte de o întâmplare de când era Eliza mai mică. Noi am avut dintotdeauna anumite ritualuri înainte de culcare, la care Eliza nu a vrut să renunţe niciodată şi care ajunseseră la un moment dat să mă scoată din minţi (între timp s-au mai scurtat, dar tot există).

Aveam seri în care picam de oboseală sau îmi era rău şi tot ce voiam era să mă bag în pat, nu să stau să citesc poveste şi să facem toţi paşii ăia lungi şi uneori inutili până la ora de culcare. Într-o seară, mi s-a făcut foarte rău, eram în baie şi vomitam, cred că luasem un virus la stomac. Pot să vă spun că nici în situaţia asta, Eliza nu a vrut să se culce fără poveste. A trebuit să mă târăsc la ea în cameră să îi citesc afurisita de poveste şi apoi să mă trântesc în pat, unde se învârtea pământul cu mine. Nu cred că are sens să vă zic că nu am avut sentimente prea drăguţe faţă de lipsa ei de empatie în clipa aia, dar cert e că, la momentul ăla, am avut impresia că Eliza ar fi preferat un robot în loc de o mamă.

Cam aşa e şi cu personajul din R-Mami: băieţelul îşi doreşte o mamă care să nu obosească niciodată, să nu se plictisească şi să nu cârtească atunci când i se cere să facă ceva. Aşa cum se întâmplă în poveşti, el primeşte ce-şi doreşte, o R-Mami, care face absolut tot ce i se solicită şi nu are niciodată nevoie de odihnă. Băieţelul e foarte mulţumit în primă fază, dar ceea ce mi s-a părut trist este că tatăl nici măcar nu remarcă absenţa mamei reale. Atât timp cât masa e pusă, casa curată şi copilul îngrijit, nu contează cine le face, o mami adevărată sau o R-mami, despre care nici măcar nu se întreabă de unde a apărut.

Evident, cum toate poveştile au un sfârşit şi o morală, şi personajele care au ceva de învăţat, învaţă. La final, băieţelul observă că îi lipseşte totuşi ceva de la mama adevărată: afecţiunea. R-Mami nu-l poate ţine în braţe, nu se poate cuibări la pieptul ei când are nevoie, nu-i poate oferi dragoste. Cartea devine, astfel, nu doar o parabolă pentru faptul că un robot nu va putea înlocui niciodată un om în carne şi oase, ci şi pentru faptul că tehnologia, în general, nu va putea înlocui niciodată oamenii.

Aşa cum vă spuneam la început, unele cărţi ne vorbesc. Pe unele le citim, sunt drăguţe dar le uităm la câteva zile după ce le-am citit. Altele, însă, rămân în memoria noastră săptămâni sau luni întregi şi continuăm să le aducem în discuţie sau să pomenim întâmplările din ele la mult timp după ce le-am citit. Am citit această carte cu Eliza şi expresia R-Mami a intrat în vocabularul acela personal pe care îl are orice familie. Când simt că sare calul cu solicitările, îi atrag atenţia: “tu cred că vrei o R-Mami în locul meu” şi, evident, ea răspunde: “nu, o vreau pe mama mea!”.

Nouă ne-a plăcut foarte mult cartea şi o recomand celor care au nevoie de un punct de plecare pentru o discuţie despre cât de important este ca şi mama să se odihnească, să aibă parte de timp pentru ea, să fie înţeleasă atunci când spune că nu mai poate să facă anumite lucruri. Adesea, copiii ne văd ca pe nişte super eroi pe noi, părinţii, şi eu cred că e important să înţeleagă că şi noi suntem oameni, la fel ca şi ei, şi avem anumite limitări, dar şi nevoi pe care trebuie să ni le împlinim.