Articol scris de Adina Giurgea pentru Blog Laura Frunză, ca urmare a participării la conferinţa Furtunile emoţionale la copii şi părinţi de pe 16 iunie 2018, susţinută de Otilia Mantelers şi Ravid Aisenmann Abramsohn. – partea I
Cu toţii ştim acele conferinţe despre creşterea copiilor la care mergem plini de speranţă pentru a afla soluţii la problemele noastre cu copiii, primim o grămadă de informaţii şi momente gen aha şi plecăm de acolo doldora de notiţe şi „to do list”… Dar odată ajunşi acasă, când dăm cu ochii de copii şi înfruntăm provocările zilnice ale părinţitului, habar n-avem ce să facem mai întâi, cum să aplicăm ceea ce am aflat (deşi simţim că e important şi că poate îmbunătăţi lucrurile) şi destul de curând ajungem în acelaşi punct ca înainte de conferinţă, în aceeaşi relaţie, cu aceleaşi probleme, în faţa aceloraşi fundături.
Ei bine, conferinţa „Furtunile emoţionale la copii şi părinţi”, la care am participat sâmbătă, 16 iunie, NU este una dintre acele conferinţe! Aceasta a fost plină de exerciţii practice, de jocuri de rol, de exemple şi răspunsuri la întrebări şi situaţii reale, din vieţile noastre iar cele două conferenţiare Otilia Mantelers, leader Hand in Hand Pareniting în România şi Ravid Aisenman Abramsohn, leader a aceleiaşi organizaţii pentru Europa, Asia, Africa şi Orientul Mijlociu, au fost nişte ghizi minunaţi care ne-au arătat cum să implementăm instrumentele şi principiile respective acasă la noi, cu copiii noştri.
Ce este Hand in Hand Parenting?
Hand in hand Parenting este o organizaţie non-profit internaţională, condusă de părinţi, care a fost înfiinţată în 1989 de Patty Wipfler, pe baza unor metode care şi-au dovedit eficienţa în ultimii 40 de ani, în toată lumea.
Foarte pe scurt voi aminti cele 5 instrumente care stau la baza metodei propuse de Hand in Hand Parenting, care au la baza principiile de iubire necondiţionată, blândeţe şi conectare:
- Timpul special este o modalitate simplă şi eficientă pentru a-i umple cupa de iubire şi conectare a copilului, prin care copilul se simte „văzut”;
- Ascultarea profundă îi transmite copilului că îţi pasă atunci când el suferă sau se teme şi veţi învăţa împreună că durerea se vindecă atunci când cineva te ascultă şi îţi arată că îi pasă;
- Punerea unor limite este esenţială în creşterea copiilor pentru a-i ghida spre comportamente sănătoase;
- Ascultarea prin joc este metoda prin care aduci râsul în jocurile copilului iar acest lucru va aduce căldură şi jucăşenie în căminele voastre;
- Parteneriatul de ascultare îţi oferă posibilitatea de a-ţi recăpăta energia necesară în rolul de părinte.
Aceste 5 instrumente au fost gândite pentru a fi folosite ÎMPREUNĂ, iar pentru a afla mai multe despre ele şi cum funcţionează, puteţi citi cartea „Ascultă-ţi copilul. 5 instrumente simple pentru provocările cotidiene ale părinţilor”, scrisă de Patty Wipfler şi Tosha Schore, recent apărută la editura Humanitas.
Să revenim la conferinţă unde Otilia şi Ravid au pus în scenă toate cele 5 instrumente şi au jucat ori au invitat părinţi din sală să joace situaţii reale din viaţa de zi cu zi prin aplicarea instrumentelor de mai sus.
Mai jos voi reda ideile principale pe care eu, personal, le consider cele mai relevante şi de ajutor părinţilor.
Timpul special
Exerciţiul practic pentru timpul special este unul care merită detaliat!
6 părinţi au fost invitaţi să participe, 5 dintre ei s-au descălţat şi s-au suit pe scaune în vreme ce unul a rămas jos, şi el a jucat rolul copilului.
Scenariul 1: părinţii nu îndeplinesc nevoia copilului
Copilul e dornic de joacă, flutură în faţa celor 6 adulţi (în rolul părinţilor) o maimuţică de pluş care e rănită, are nevoie urgentă de îngrijiri, de a fi cusută, dusă la doctor şi… iubită. Însă părinţii sunt prea ocupaţi şi vin cu tot felul de scuze: „Sunt ocupat!”, „Mai târziu, iubito!”, „Nu acum, ai răbdare”, „Vorbesc la telefon, nu vezi?”, „Du-te la tati!”. Interesant e răspunsul celor 2 taţi care s-au oferit voluntari pentru exerciţiu: ei s-au concentrat pe rezolvarea problemei: „O rezolvăm, stai liniştită, dar nu acum!” Aş vrea să menţionez poziţia tuturor părinţilor, rămân sus în vreme ce copilul e jos, tendinţa e de îndepărtare şi de ignorare.
Ca orice copil, după atâtea refuzuri şi amânări începe să se enerveze, aruncă jucăria, începe cu plânsete şi ameninţări, chiar le adresează cuvinte urâte părinţilor: „Eşti rea, eşti proastă!”
Copilul vrea atenţie şi ar face orice să o obţină. E greu să nu fii văzut, să te simţi mic şi neînsemnat!
Apare o luptă între nevoile mele, ca adult (munca, treburile casnice) şi nevoile copilului (de conectare, de joacă, de descărcare emoţională).
În astfel de situaţii, părinţii simt vinovăţie pentru că ştiu sau cel puţin intuiesc care sunt nevoile copilului, însă nu pot să le îndeplinească. Apoi simţim epuizare (burnout ). E un cerc vicios din care e greu de ieşit.
Scenariul 2: părinţii îndeplinesc nevoia copilului.
Din start, toţi părinţii se apleacă spre copil, se aşează la nivelul lui sau chiar sub nivelul copilului, îl ascultă cu adevărat, manifestă empatie, vin cu soluţii de rezolvare a problemei sau cu întrebări ajutătoare. Acum copilul se simte copleşit de atâta atenţie, părinţii se bat practic să obţină atenţia copilului.
Ravid ne-a propus să folosim strategia aceasta, ca cei 2 părinţi să se bată pe atenţia copilui, pentru a echilibra balanţa când relaţia copilului cu unul dintre părinţi nu este aşa de bună. Copilul simte astfel că este valoros, că amândoi îşi doresc să cultive relaţia cu el şi asta va îmbunătăţi conectarea cu amândoi.
Elemente specifice: ascultare autentică, poziţionare la acelaşi nivel, întrebări de verificare, oglindire, fără sfaturi, facem doar ceea ce vrea copilul (respectând doar siguranţa), fără întreruperi şi distrageri (telefon, tabletă, vorbit cu altcineva etc.). Setăm cronometrul pentru că o astfel de atenţie şi concentrare nu poate fi menţinută prea mult. Putem începe cu 5 minute şi ar fi grozav să ajungem la 20-25; ideal ar fi să o facem zilnic însă putem stabili şi o altă periodicitate.
Hrăneşte sentimentul lor de conectare, de putere, de control şi e necesar mai ales când comportamentul copilului devine incontrolabil, dacă vă confruntaţi ca familie cu o perioadă dificilă sau pentru a include activităţi care îi plac foarte mult copilului dar care ţie nu îţi plac.
Dulciurile şi timpul de ecran sunt permise în timpul special! Tocmai pentru că noi avem reguli stricte, în general, în aceste aspecte, iar copiii verifică astfel intenţiile noastre oneste de a ne conecta cu ei, necondiţionat. Le vor cere de 2-3-5 ori apoi vor prefera conectarea. Întotdeauna am privit timpul la ecrane ca o sursă de deconectare. Dacă reuşim să intrăm în lumea lor şi să ne detaşăm pentru câteva minute de aceste clasificări rigide (eu recunosc că aşa simt) vom putea să ne conectăm şi în timpul unui joc video, de exemplu, şi astfel vom câştiga puncte importante în faţa copilului.
În general noi, părinţii, suntem disponibili jocului cu copiii dar cu mesajul „Mă joc cu tine doar dacă îmi place jocul!” însă dacă aceea este nevoia reală a copilului, ar fi util să analizaţi ce vă împiedică pe voi să intraţi în lumea copilului, ce vă deranjează (şi asta puteţi face prin parteneriatul de ascultare) şi, dacă sunt lucruri ce pot fi prevenite (cum sunt accidentele) să luaţi măsuri şi să stabiliţi nişte reguli pentru a le preîntâmpina.
Va urma