Ce anume îl face pe Ty, un băiat de şaisprezece ani, cu o iubită superbă, un rol de popular la şcoală, o familie iubitoare (deşi momentan în colaps) să ajungă să-şi cumpere haine de o mie de dolari, să le aşeze frumos pe pat ca să fie îngropat în ele, apoi să se ducă în garaj, să sune la ambulanţă (ca să nu-l găsească cineva din familie) şi apoi să-şi tragă un glonte în piept cu puşca de vânătoare a tatălui său?
Dar dacă ne gândim la familia şi prietenii lui, puteau ei să facă ceva pentru a-l împiedica? Ultima oară când ne luăm rămas bun, deşi scrisă din perspectiva surorii lui Ty, este o carte despre depresie. Depresia ca o boală, depresia care nu e declanşată neapărat de un eveniment nefericit din viaţa cuiva, ci acea depresie care vine din interior şi care te consumă până ajungi să faci asemenea gesturi fatale.
Am citit cartea tot aşteptând să existe o mare dezvăluire, ba chiar am crezut la un moment dat că Ty este homosexual şi de aceea s-a sinucis (mai ales în contextul discuţiilor care se tot poartă, pe diferite tonuri de agresivitate, în online şi offline zilele acestea). Am crezut că era hărţuit la şcoală sau că îl părăsise iubita sau că suferise vreun alt tip de traumă. Nu consider că sinuciderea este justificată în vreun fel, dar am tot sperat că va exista ceva care să justifice gestul lui Ty şi să elibereze familia de sub povara lui “aş fi putut să fac ceva, dacă…”
Sora lui Ty, Alexis, este în ultimul an de liceu. Este deşteaptă, are o viaţă fericită alături de iubitul ei, geniu în matematică la fel ca ea, şi îşi doreşte să intre la o facultate de top. Îşi iubeşte fratele, chiar dacă îl tachinează uneori, şi are o relaţie bună cu părinţii. Atunci când tatăl îi anunţă că divorţează pentru a fi cu altcineva, Alexis trece prin aceleaşi stări ca şi fratele ei: simte că îşi urăşte tatăl, o urăşte pe noua lui parteneră şi, când Ty moare, dă vina pe el pentru asta.
Cartea prezintă drumul prin doliu al lui Alexis: de la starea aceea de împietrire absolută până la momentul în care începe, din nou, să lase emoţiile s-o copleşească. Singură, sau cu ajutorul psihologului şi al prietenilor, Alexis începe, din nou, să plângă, să râdă, să se înfurie, să se bucure. Până la acceptarea finală, când Alexis îşi dă seama că nu ar fi putut face nimic să-şi salveze fratele, pentru că el era deja plecat pe calea respectivă, drumul este greu şi adolescenta are de înfruntat o mulţime de demoni personali.
Cartea este dureroasă, mai ales pentru cei care au pierdut recent pe cineva, indiferent de modul în care aceştia au plecat de pe lumea aceasta. Pe mine m-a emoţionat cu atât mai mult, cu cât ştiu că este una dintre ultimele traduceri semnate Ofelia Al-Gareeb, mama unui prieten vechi de-al meu. M-a durut foarte mult să aflu că nu mai este şi cred că asta a influenţat felul în care am perceput cartea.
Recomand acest titlu atât adulţilor, cât şi adolescenţilor, pentru frumuseţea poveştii şi pentru modul în care este abordat acest subiect atât de dificil.