Zilele trecute o prietenă foarte bună mi-a povestit o întâmplare din viața ei când considera ea că a fost un moment de parenting mai puțin reușit. M-am simțit foarte onorată, dacă pot să zic așa, că mi-a povestit lucrurile respective, pentru că, în general, oamenii nu prea povestesc momentele lor de slăbiciune și cu atât mai puțin, când vine vorba de creșterea copiilor.
Prietena mea nu eșuase deloc ca părinte în ziua respectivă, așa cum nu eșuează, de altfel, niciodată. Întâmplător, știu că este un părinte foarte bun, empatic și înțelegător cu copiii ei. Pur și simplu, avusese o zi proastă, la fel cum ni se întâmplă tuturor, însă discuția cu ea m-a făcut să mă gândesc la un lucru: cui povestim noi, în general, momentele noastre mai puțin bune ca părinte?
P.S. Chiar la o zi după ce am povestit, i-am trimis poza asta. Eram la un eveniment de lansare a campaniei despre care vă povestesc mai jos și bum, apare pe ecran poza asta. Cred că toată lumea a scos telefonul s-o fotografieze! 😀
Le zicem așa, tuturor, vecinei și doamnei educatoare și colegilor de serviciu, rudelor, fetelor de pe grup sau de pe forum, comentăm pe bloguri, cerem sfatul cuiva avizat? Sau le ținem în noi, pe majoritatea, împărtășindu-le, eventual, doar cu cineva foarte, foarte apropiat?
Cel mai probabil că răspunsul corect este cel din urmă și nu pentru că nu ne place să ne spălăm rufele în public (hai să fim serioși, istoric vorbind, mereu ne-am spălat rufele la râu, adică în public 😀 ), ci pentru că ne e teamă că vom fi judecați de ceialți și că momentul nostru de slăbiciune va fi exploatat în defavoarea noastră.
De ce se întâmplă asta? De ce ne simțim atât de judecați?
Pentru că avem cu toții acces la internet, de aia. Și pe internet viața e minunată, sfaturile sunt perfecte (doar tu nu reușești să le pui în practică), toți copiii sunt zâmbitori și curați și toți părinții calmi. Și tot pe internet e plin de judecăți. Eu, personal, le văd în fiecare zi: fiecare om a fost măcar o dată în postura judecătorului de Facebook, când a văzut el ceva pe stradă, în parc, la magazin, la grădiniță, în autobuz, în metrou, în vacanță care nu era conform cu principiile sale. Un singur moment, scos din context, transformat în judecata de apoi a părinților.
Mă educ să nu mai judec
Eu nu sunt un părinte perfect. Dacă mă citiți de mai multă vreme, știți deja asta. Și fac zilnic exercițiul empatiei. Empatie față de toți părinții și înlocuitorii de părinți care au o zi proastă, care și-au pierdut răbdarea, care au pus o căciulă în plus copilului, care îi dau o merdenea la prânz sau îl lasă să se joace pe telefon în metrou. Empatie, oameni buni, pentru că eu n-am de unde să știu contextul general și nici nu m-a făcut pe mine cineva judecătorul suprem la Curtea Părinților!
Și totuși, cui spunem?
Revenind la întrebarea din titlu, eu povestesc prietenelor apropiate, mamei sau surorii mele. Uneori, mă mai spovedesc și pe blog și am noroc de cititori empatici și înțelegători. Am remarcat că asta mă ajută, mă face să înțeleg că nu sunt singură, că au mai greșit și alții ca mine. Învăț din greșelile lor dar și din ale mele.
Platforma Povestioare cu tihnă
Dacă ești părinte și vrei să împărtășești cu alți părinți întâmplări din care ai tras niște învățăminte, poți face asta acum pe o platformă care se cheamă Povestioare cu tihnă. Pe platformă sunt deja douăsprezece povestioare extrase din situații reale cu ajutorul experților psihologi ai Ready Nation România, un ONG care dezvoltă proiecte centrate pe educația timpurie a copiilor.
Preferata mea știți care e? Cea despre copilul care voia să se facă hoț de telefoane atunci când va fi crescut mare. Vă las pe voi să descoperiți de ce!
Povestioarele cu tihnă sunt un proiect realizat în tandem de brandul Napolact Bio și Ready Nation România. Cele douăsprezece povestioare au la final niște concluzii care se vor găsi pe cutiile de lapte Napolact Bio și care, speră ei, vor trezi curiozitatea consumatorului de a intra pe platformă și a citi întreaga poveste.
Iar dacă ai și tu ceva de povestit, care ar putea inspira alți părinți, poți s-o faci accesând aceeași platformă. Ba mai mult, experții Ready Nation România vor fi acolo să-ți ofere un sfat sau o încurajare, dacă vei avea nevoie, la secțiunea Sfaturi utile.
Am citit si eu povestioarele! Sunt tare frumoase! Preferata mea este cu ordinele generalului 🙂 Mi-a aprins un beculet!!!
Nu mai stiu care e, tre sa le recitesc 🙂
Eu povestesc soțului și apoi preotului. Ți-au cazut plombele? 😀
Evit sa port discuții pe tema cu altcineva. Ascult pe cine vrea sa se spovedească la mine :d, și mai nou, încerc sa dau un sfat doar daca mi se cere și dacă am trăit ceva asemănător. Când eram mai tinerea îmi plăcea să “stau la bârfă”, sa pornesc discuții , sa ascult, să-mi dau cu părerea…acu’, am cam îmbătrânit :)))).
Chiar deloc! Cred ca toata lumea ar trebui sa aiba un duhovnic cu care sa poata vorbi orice si de la care sa primeasca sfaturi intelepte. Ma bucur ca tu ai!
Eu povestesc cu mama mea, la telefon momentele frumoase dar mai ales momentele mai grele din viata mea de fiecare zi. Eu am observat ca imi revin dupa o zi grea, incarcata, daca stau singura, in liniste..asa ca merg, de obicei, in gradina si stau acolo..cu plantele, cu pomii..ca ei fac linsite deplina!
O idee foarte buna cu gradina! Mi-ar placea si mie!
Chiar m-a cucerit aceasta campania a celor de la Napolact! Felicitari lor pentru aceasta prezentare!
Cui povestec cand gresesc? Nimanui. Dar eu nu povestesc nici cand fac o treaba buna. Si, mai este o chestie. Avem obiceiul de a judeca mult mai repede atunci cand cineva a gresit, dar nu apreciem cand face o treaba buna!
Daaaa, asa e! Cred ca ar trebui sa facem un exercitiu si sa gasim mai des cuvinte frumoase de spus celorlalti.
Eu cred ca fiecare om vine cu o poveste, cu experiente si trairi diferite fata de noi. Nu reactionam la fel, dar perspectiva noastra nu ne da dreptul sa credem ca detinem adevarul absolut ori solutia perfecta. Mi-ar placea sa vad mai multa unitate si mai putina judecata. Asta e valabil si in cazul parintilor.
In alta ordine de idei, e tare faina campania celor de la Napolact. 🙂
Si mie mi-ar placea sa vad mai multa unitate. Poate daca vor fi mai des astfel de campanii, oamenii vor rezona si se vor schimba.
Buna intrebare :-). Ma plang mamei, ea e “cosul meu de gunoi emotional”, desi incerc sa nu o mai incarc aiurea, mai scriu pe blog, mai vorbesc singura 🙂
Eu mamei nu prea îi spun, parcă nu-mi vine s-o încarc și pe ea cu problemele mele.
Ma educ sa nu mai judec – you can say that again!
Și nu doar să spunem, ci să și facem. E un proces continuu, mie nu-mi iese întotdeauna.
Îmi place ideea de “World’s okayest mom” 🙂
Cred că în funcție de situație mă destăinui cuiva care cred că mă va ajuta cu un sfat util.
Și mie mi-a placut ideea. Îmi fac o cană așa cadou de Crăciun 😀
Foarte tare proiectul. Este foarte important să avem momente în tihnă în care să povestim unei persoane apropiate ceea ce simțim fără să fim judecate.
Multumim, Laura!
Eu vorbesc cu soțul, mă ajută foarte tare să îmi scot din sistem vinovăția 🙂 şi scriu în jurnal.
Foarte faină campania!
Eu povestesc lui Santos, mamei mai putin. Apoi celor 2 prietene.
Povestesc soțului, îl umplu cu toate, mă eliberează. Uneori cu prietenele, rar.
Esti deja a treia comentatoare care zice ca vorbeste cu sotul. Cred ca remarc un tipar. Mi se pare super!